Authors: Henryk Sienkiewicz
― Şi hanul e un leu, şi cu toate astea i-am călcat pământurile şi am pus focul chiar sub nasul lui.
― Ce vrei să faci, nesocotitule, vrei să te pui împotriva prinţului?
― Chmiel s-a ridicat împotriva hatmanilor. Ce-mi pasă mie de prinţul vostru!
Jupân Zagłoba era tot mai neliniştit.
― Ptiu, la dracu! Asta miroase a răzmeriţă!
Vis armata, raptus puellae
{118}
şi răzvrătirea asta înseamnă călăul, spânzurătoarea şi juvăţul. Dacă nu poţi să ajungi prea departe cu aceşti şase însoţitori, cel puţin o să ajungi sus de tot. Pe de altă parte şi cnejii Kurcewicz se vor apăra.
― Ei, şi ce? O să piară ori ei, ori eu! Câtă vreme mi-am dat sufletul pentru ei, pentru familia Kurcewicz, mi-au fost ca fraţii, iar bătrâna cneaghină mi-a fost ca o mamă, mă uitam în ochii ei ca un câine! Şi când l-au prins tătarii pe Wasyl, cine s-a dus la Crîm şi l-a scăpat? Eu! I-am iubit şi le-am slujit ca un rob, gândind că aşa o să capăt fata. Şi ei m-au vândut, m-au vândut ca pe un rob sorţii rele şi nenorocirii. Ei bine, dacă m-au izgonit, o să plec, dar mai întâi vreau să mă închin înaintea lor: pentru pâinea şi sarea pe care am mâncat-o la ei, am să le plătesc căzăceşte şi-am să plec, pentru că acum îmi cunosc drumul.
― Şi încotro ai să te duci, dacă te pui împotriva prinţului, în tabăra lui Chmiel?
― Dacă mi-aţi fi dat fata asta, aş fi rămas fratele şi prietenul vostru, sabia şi sufletul vostru blestemat, aş fi rămas câinele vostru. Mi-aş fi luat seimenii, aş fi strâns şi alţii din toată Ucraina, aş fi pornit împotriva fraţilor mei zaporojeni şi i-aş fi împrăştiat sub copitele cailor. Aş fi cerut vreo răsplată pentru asta? Nu! Mi-aş fi luat fata şi m-aş fi dus dincolo de Nipru, în stepa lui Dumnezeu, în smârcurile sălbatice la apele liniştite, şi mi-ar fi fost de ajuns; dar acum…
― Acum ai turbat.
Bohun nu răspunse nimic, şfichiui calul cu harapnicul şi porni înainte, iar jupân Zagłoba începu să se gândească la încurcătura în care se vârâse. Nu încăpea îndoială că Bohun voia să năvălească asupra Kurcewiczilor, să-şi răzbune nedreptatea şi să ia fata cu de-a sila, iar Zagłoba avea să-i ţină tovărăşie în această întreprindere. În Ucraina se întâmplau adesea asemenea isprăvi, şi câteodată se sfârşeau cu bine. Într-adevăr, când răpitorul nu era şleahtic, lucrurile se încurcau şi deveneau primejdioase, dar pedepsirea unui cazac era un lucru destul de greu; unde să-l cauţi, unde să pui mâna pe el? După făptuirea nelegiuirii, fugea în stepele sălbatice, acolo unde braţul omului nu mai ajungea şi nu-l mai vedea nimeni, iar când izbucnea războiul şi tătarii încălcau hotarul, atunci ieşea iarăşi la iveală pentru că în asemenea împrejurări legile adormeau. Aşa putea să se ferească de pedeapsă şi Bohun, iar jupân Zagłoba n-avea nevoie să-l ajute cu fapta, luând asupra lui jumătate din vină. N-ar fi făcut asta în nici un caz, deoarece, cu toate că Bohun îi era prieten, nu se cuvenea ca un şleahtic ca Zagłoba să intre în cârdăşie cu un cazac împotriva şleahtei, mai ales că pe Skrzetuski îl cunoştea şi băuse cu el. Jupân Zagłoba era un scandalagiu fără pereche, dar păstra o anume măsură. Chefuia într-adevăr prin cârciumile de la Czehryn cu Bohun şi cu celelalte căpetenii ale cazacilor, pe banii lor, căci faţă de ameninţările zaporojenilor era bine să ai asemenea prieteni. Jupân Zagłoba avea mare grijă de pielea lui, cu toate că era găurită pe alocuri; vedea că prietenia lui Bohun îl băgase într-un mare bucluc. Era limpede că dacă Bohun o să răpească fata, logodnica unuia dintre porucinicii şi favoriţii prinţului, o să aibă de-a face cu prinţul, şi nu-i rămânea altceva de făcut decât să fugă la Chmielnicki şi să se alăture răsculaţilor. În ce-l privea pe el, Zagłoba era gata să spună un
veto
hotărât, pentru că nu avea deloc de gând să treacă de partea răzvrătiţilor de dragul ochilor frumoşi ai lui Bohun, iar pe deasupra se temea de prinţ ca de foc.
― Tfu! Tfu! mormăia de unul singur, am răsucit coada dracului, şi acum îmi răsuceşte el grumazul, până o să mi-l rupă. Trăsni-l-ar Dumnezeu de cazac cu obrazul de muiere şi cu mâna de tătar! Iată-mă pornit şi la nuntă, nuntă de câini, pe legea mea! Trăsni-i-ar Dumnezeu pe toţi Kurcewiczii şi pe toate fustele! Ce treabă am eu cu ele?… că mie nu-mi mai folosesc la nimic. Cine o face şi cine o trage. Şi pentru ce! Păi eu vreau să mă însor? Însoară-se dracului, mie mi-e totuna; ce caut eu în beleaua asta! De mă duc cu Bohun, Wiśniowiecki mă jupoaie de piele; de plec de lângă Bohun, mă căsăpesc ţăranii sau chiar el însuşi. E rău să te înfrăţeşti cu neciopliţii. Mi-ar sta mai bine să fiu calul de sub mine, decât Zagłoba. Am ajuns măscăriciul unui cazac, agăţându-mă, ca un scai, de acest bătăuş, aşa că pe bună dreptate o să-mi tăbăcească pielea pe amândouă părţile.
Tot gândindu-se, jupân Zagłoba asudase de-a binelea, pierzându-şi şi mai mult buna dispoziţie. Căldura era mare, calul se mişca greoi, fiindcă nu mai alergase de multă vreme, iar Zagłoba era un om destul de rotofei la trup. Dumnezeule mare, ce n-ar fi dat să stea acum la răcoare, la han, cu o stacană de bere înainte, în loc să hoinărească şi să alerge prin stepa încinsă!
Cu toate că Bohun se grăbea, îşi încetiniră fuga, pentru că era o zăpuşeală grozavă. Lăsară caii să pască, şi în acest timp Bohun stătu de vorbă cu esaulii, poruncindu-le ce aveau să facă, fiindcă până acum nu ştiau nici măcar încotro merg. La urechile lui Zagłoba ajunseră ultimele cuvinte:
― Aşteptaţi împuşcătura.
― Bine, tătucule!
Bohun se întoarse dintr-odată spre el:
― Tu mergi cu mine înainte.
― Eu? întrebă Zagłoba fără nici o plăcere. Eu ţin la tine atât de mult, că pe arşiţa asta mi-am scos jumătate din suflet pentru tine, de ce nu mi-aş scoate-o şi pe cealaltă? Noi suntem precum contăşul şi căptuşeala; nădăjduiesc că o să ne ia dracul pe amândoi odată, mie mi-e totuna; socotesc că nici în iad nu poate să fie mai cald decât aici.
― Să mergem.
― Să ne frângem gâtul.
Porniră înainte, iar după ei, se mişcară în curând şi cazacii. Aceştia însă mergeau încet, aşa că rămaseră mult în urmă, până se pierdură din ochi.
Bohun şi Zagłoba călăreau în tăcere unul lângă altul, amândoi căzuţi adânc pe gânduri. Zagłoba se tot trăgea de mustăţi şi se vedea cât de colo că trudeşte din greu cu mintea; plănuia poate în ce chip putea să scape din încurcătură. Din când în când mormăia ceva cu jumătate de glas şi apoi se uita la Bohun, pe faţa căruia se vedea ba furia neînfrânată, ba tristeţea.
„Mai mare mirarea, se gândea Zagłoba, că un fercheş ca el n-a ştiut s-o câştige pe fată. E cazac, adevărat, dar e un viteaz vestit şi podpolcovnic; dacă nu va trece alături de răzvrătiţi, mai devreme sau mai târziu va fi făcut şleahtic, lucru care numai de el atârnă. Şi Skrzetuski e un cavaler destoinic şi bine făcut, dar nici vorbă să poată sta alături de această frumuseţe de cazac. Hei, hei, când se vor întâlni, o să se înşface de grumaz, că sunt amândoi nişte mânuitori de sabie neîntrecuţi!”
― Bohun, îl cunoşti bine pe porucinicul Skrzetuski? întrebă deodată Zagłoba.
― Nu, răspunse scurt cazacul.
― O să ai de furcă ca el. L-am văzut când a deschis uşa cu Czapliński. E un adevărat goliat şi la băutură şi la bătaie.
Bohun nu răspunse, şi iarăşi se adânciră fiecare în gândurile şi supărările lui, pe care Zagłoba le întovărăşea în răstimpuri cu câte un: „Aşa e, n-am încotro!”
Se scurseră câteva ceasuri. Soarele coborâse, hăt! spre apus, către Czehryn; dinspre răsărit adia un vânticel răcoros. Jupân Zagłoba îşi scoase calpacul de blană de râs, îşi trecu mâna peste capul asudat şi repetă încă o dată:
― Aşa e, n-am încotro!
Bohun se deşteptă ca dintr-un vis.
― Ce-ai spus? întrebă.
― Am spus că îndată se lasă întunericul. Mai avem mult de mers?
― Nu, suntem aproape.
După un ceas se înnegură, într-adevăr. Intraseră în râpa împădurită, la capătul căreia zăriră strălucind o luminiţă.
― Am ajuns la Rozłogi! rosti deodată Bohun.
― Aşa e! Brr! e cam răcoare în vâlceaua asta.
Bohun îşi opri calul.
― Aşteaptă! spuse.
Zagłoba se uită la el. Ochii cazacului, care luminau şi noaptea, ardeau ca două torţe. Amândoi stătură vreme îndelungată nemişcaţi la marginea râpei. În cele din urmă se auzi sforăitul cailor.
Erau cazacii lui Bohun, care veneau încet din adâncul pădurii.
Un esaul se apropie după poruncile pe care Bohun i le spuse la ureche, apoi cazacii se opriră iarăşi.
― Să mergem! îl îndemnă Bohun pe Zagłoba.
După o clipă, formele întunecate ale clădirilor de la curte, magaziile şi cumpenele fântânilor se arătară înaintea ochilor. La conac era tăcere. Câinii nu lătrau. O Lună mare, aurie lumina deasupra acareturilor. Din livadă adiau miresme de flori de vişin şi de măr; peste tot era atâta linişte, noaptea era atât de plină de farmec, că mai lipseau numai sunetele de teorbă sub ferestrele frumoasei prinţese.
La câteva ferestre era încă lumină.
Cei doi călăreţi se apropiară de poartă.
― Cine-i acolo? răsună glasul paznicului de noapte.
― Maksym, nu mă mai cunoşti?
― Domnia Ta eşti. Slavă lui Dumnezeu!
― În vecii vecilor. Deschide. Ce se mai aude pe la voi?
― Toate bune. Domnia Ta n-ai mai trecut de mult pe la Rozłogi.
Balamalele porţii scârţâiră ascuţit, podeţul se lăsă peste şanţ şi cei doi călăreţi intrară în bătătură.
― Ascultă, Maksym: nu închide poarta şi nu ridica podeţul, pentru că am să plec îndată.
― Domnia Ta parcă ai venit numai să ceri foc, aşa pleci de repede.
― Aşa-i. Leagă caii la conovăţ.
CAPITOLUL XVIII
K
URCEWICZII
NU
SE
CULCASER
Ă
ÎNC
Ă
. Se aflau tocmai la cină, în tinda plină cu armuri, care se întindea pe toată lungimea casei, din dreptul maidanului până la livada din partea cealaltă. La vederea lui Bohun şi a lui jupân Zagłoba săriră drept în picioare. Pe faţa cneaghinei se citea uimirea, amestecată cu nemulţumire şi teamă. Dintre cnejii cei tineri erau acasă numai doi: Symeon şi Mikołaj.
― Bohun! spuse cneaghina. Ce vânt te aduce?
― Am venit să-ţi dau bineţe,
matu
ş
ca.
Nu te bucuri că mă vezi?
― Ba mă bucur, numai că mă mir că ai putut să vii până aici, am auzit că stai de strajă la Czehryn. Pe cine ne aduce Dumnezeu cu tine?
― Pe jupân Zagłoba, un şleahtic şi prieten al meu.
― Suntem bucuroşi de oaspeţi, spuse cneaghina.
― Suntem bucuroşi, repetară Symeon şi Mikołaj.
― Jupâneasă! rosti şleahticul. E adevărat că musafirul care nu cade la vreme potrivită este mai rău decât tătarul, dar se mai ştie că cine vrea să ajungă în împărăţia cerului, acela e dator să-l primească în casă pe călător, să-l hrănească pe flămând şi să dea de băut celui însetat…
― Dacă-i pe-aşa, aşezaţi-vă la masă, mâncaţi şi beţi, vorbi bătrâna cneaghină. Vă suntem mulţămitori că aţi venit. Ei, ei, Bohun, nu mă aşteptam… poate că ai vreo treabă cu noi?
― Se poate şi asta, rosti încet cazacul.
― Ce treabă? întrebă cneaghina neliniştită.
― O să vină timpul să vorbim şi despre asta. Lăsaţi-mă să mă odihnesc. Vin drept de la Czehryn.
― Se vede că te grăbeai să ajungi la noi!
― Păi unde să mă grăbesc, dacă nu la voi? Jupâniţa e sănătoasă?
― Sănătoasă, răspunse uscat cneaghina.
― Aş vrea să-mi bucur ochii cu vederea ei.
― Helena doarme.
― Păcat. N-am să zăbovesc mult aici.
― Încotro te duci?
― E război,
matu
ş
ca!
Nu mai e vreme pentru nimic. Hatmanii pot să pornească în stepă de pe o zi pe alta şi îmi pare rău că va trebui să mă lupt cu cazacii. De câte ori n-am fost împreună după „avuţiile turceşti”, nu-i aşa, cnejilor? De câte ori n-am plutit pe mare, n-am mâncat pâine şi sare laolaltă, n-am băut şi n-am chefuit cu toţii, iar acum suntem duşmanii lor.
Cneaghina privea cu luare-aminte la Bohun. Îi trecu prin minte gândul că poate Bohun vrea să se împreuneze cu răzvrătiţii şi a venit să-i cerceteze feciorii.
― Şi tu ce ai de gând să faci? întrebă.
― Eu,
matu
ş
ca!
Ce să fac? E greu să te baţi cu fraţii tăi, dar n-am încotro.
― Aşa o să facem şi noi, zise Symeon.
― Chmielnicki e un trădător! adăugă tânărul Mikołaj.
― Moarte vânzătorilor! strigă Bohun.
― Să-i lumineze călăul! sfârşi Zagłoba.
Bohun începu iar să vorbească:
― Aşa e lumea. Prietenul de astăzi, te vinde mâine. Nu poţi să te încrezi în nimeni pe lumea asta.
― Numai în oamenii cinstiţi, spuse cneaghina.
― Sigur că în oamenii cinstiţi poţi să ai încredere. De aceea eu mă încred în voi şi vă iubesc, pentru că sunteţi oameni cinstiţi, nu vânzători…
În glasul cazacului răsuna ceva atât de ciudat, că o clipă se înstăpâni o tăcere adâncă. Jupân Zagłoba se uita la cneaghină şi clipea din ochiul sănătos, iar cneaghina îşi pironi privirea pe Bohun.
Acesta vorbea mai departe:
― În război se prăpădeşte multă lume, de aceea am vrut să vă văd înainte de plecare. Cine ştie dacă am să mă mai întorc; vouă v-ar părea rău de mine, că doar sunteţi prietenii mei buni… nu-i aşa?
― Aşa să ne ajute Dumnezeu! Te cunoaştem de mic.
― Tu eşti fratele nostru, adăugă Symeon.
― Voi sunteţi cneji şi şleahtici, dar nu l-aţi dispreţuit pe cazac, l-aţi primit în casă şi i-aţi făgăduit pe ruda voastră, v-aţi milostivit de el ştiind că fără ea viaţa nu-i mai este viaţă şi lupta luptă.
― Ce să mai vorbim, zise în grabă cneaghina.
― Nu,
matu
ş
ca,
avem despre ce să vorbim, pentru că voi sunteţi binefăcătorii mei, iar eu l-am rugat pe acest şleahtic, care mi-e prieten, să mă înfieze şi să-mi dea blazonul lui, ca voi să nu vă ruşinaţi că daţi ruda unui cazac. Lucru la care jupân Zagłoba s-a învoit, şi amândoi ne vom strădui să căpătăm încuviinţarea Seimului, aşa că după război am să mă închin marelui hatman care mi-a arătat bunăvoinţă şi poate o să mă sprijine; el a obţinut intrarea lui Krzeczowski în rândurile şleahticilor.
― Să-ţi ajute Dumnezeu, spuse cneaghina.
― Sunteţi oameni neprefăcuţi şi vă sunt mulţămitor. Înainte de a pleca la război aş vrea să aud încă o dată din gura voastră că mi-o daţi pe Helena, şi că vă ţineţi făgăduiala. Cuvântul unui şleahtic e lege, iar voi sunteţi şleahtici, cneji.