Authors: Henryk Sienkiewicz
― Domnia Ta te gândeşti la o răzvrătire?
― Nu mă gândesc, o şi văd izbucnind, iar Chmielnicki e mai destoinic decât Nalewajko
{57}
şi Łoboda.
― Şi cine o să-l urmeze?
― Cum cine? Zaporojenii, cazacii înrolaţi, târgoveţii, sloboziile, gloata şi toţi ăştia!
Aici Barabasz făcu un semn spre piaţă, arătând puzderia de oameni care se învârteau încoace şi încolo. Întreaga piaţă era plină de boi mari vineţii, pe care-i mânau spre Korsuń pentru oştire, iar pe lângă boi se aflau mulţime de păstori, aşa-numiţii văcari, care-şi petreceau toată viaţa în stepă şi pustie – oameni cu totul sălbatici, care nu recunoşteau nici o religie –
religionis nullius,
cum zicea voievodul Kisiel. Se puteau vedea printre ei chipuri înfricoşătoare, crude, cu trupul ascuns în zdrenţe din diferite soiuri de îmbrăcăminte, chipuri care aduceau mai degrabă a tâlhari de drumul mare decât a păstori. Cea mai mare parte purtau cojoace miţoase de oaie sau piei netăbăcite întoarse pe dos, desfăcute înainte, care, deşi iarna era în toi, lăsau să se vadă piepturile goale, pârlite de vânturile stepei. Aveau cu toţii fel de fel de arme: unii purtau arcuri şi tolbe cu săgeţi la spate, câţiva sâneţe, cărora cazacii le ziceau „fluiere”, ori săbii tătărăşti, alţii coase sau numai bâte cu fălci de cal legate la capete. Printre ei, deşi mai bine înarmaţi, se învârteau, ceva mai arătoşi, cazacii de la gurile Niprului, care duceau spre vânzare în tabără peşte uscat, vânat şi seu de oaie; mai erau apoi ciumaci
{58}
cu care şi prisăcari de stepă şi de pădure cu ceară şi miere, locuitori ai pădurii, cu smoală şi păcură, şi ţărani de corvoadă, cazaci înrolaţi, tătari din Bialogród şi Dumnezeu ştia cine – vântură-lume şi nenorociţi de la capătul pământului. Târgul era plin de oameni ameţiţi de băutură; Czehrynul era loc de popas pentru noapte, aşa că înainte de culcare se încingeau chefuri straşnice. În piaţă erau aprinse focuri, ici-colo ardeau butoaie cu smoală. Pretutindeni se auzeau larmă şi răcnete. Ţiuitul ascuţit al fluierelor tătărăşti şi răpăitul tobelor se amestecau cu mugetul vitelor şi sunetele blânde de liră, la care orbii cântau un cântec mult ascultat în vremea aceea:
O mândre
ş
oim,
O, frate bun,
Ce zbori înalt
Ş
i vezi departe.
În acelaşi timp răsunau strigătele sălbatice: u-ha! u-ha! ale cazacilor care jucau trepacul
{59}
în piaţă, mânjiţi cu păcură şi beţi de-a binelea. Tot ce vedeau înaintea ochilor era sălbăticie, deşănţare. Lui Zaćwilichowski îi fu de ajuns o singură privire ca să se convingă că Barabasz avea dreptate; orice pricină putea să dezlănţuie această stihie mocnită, gata oricând de jaf şi învăţată cu încăierările, care umplea toată Ucraina. Iar dincolo de aceste gloate se aflau cazacii de la Sici şi Zaporoże, domoliţi nu demult şi ţinuţi din scurt după înfrângerea de la Maslowy Staw, dar care-şi rodeau cu nerăbdare zăbala, amintindu-şi de vechile privilegii; aceştia constituiau o putere organizată şi urau de moarte pe comisarii Republicii. Şi cazacii aveau de partea lor simpatia mulţimilor nenumărate ale ţărănimii, mai puţin răbdătoare aici decât în alte regiuni ale Republicii, fiindcă avea aproape ţinutul Czertomelikului, loc al nimănui, în care domneau tâlhăria şi bunul plac. Aşa că stegarul, cu toate că era rusin şi apărător zelos al ritualului răsăritean, se întristă şi căzu pe gânduri.
Ca om mai în vârstă, ţinea bine minte timpurile lui Nalewajko, Łoboda şi Krêpski, cunoştea jafurile din Ucraina poate mai bine ca oricine, şi cunoscându-l totodată şi pe Chmielnicki, ştia că acesta preţuieşte cât douăzeci de Łoboda şi Nalewajko. Înţelegea, aşadar, toată primejdia refugierii lui la Sici, mai ales că avea cu el şi ordonanţele regale, despre care Barabasz spunea că erau pline de făgăduieli pentru cazacii pe care-i îndemnau să se împotrivească.
― Polcovnice din Czerkasy, îi spuse lui Barabasz, Domnia Ta trebuie să te duci la Sici să zădărniceşti planurile lui Chmielnicki şi să linişteşti lucrurile.
― Ehei, jupâne stegar, răspunse Barabasz, eu îţi spun Domniei Tale atâta doar că la auzul veştii despre fuga lui Chmielnicki cu zapisele, jumătate din oamenii mei de la Czerkasy au fugit după el la Sici. Vremea mea s-a dus, pentru mine moartea e mai bună acum decât buzduganul de polcovnic!
Într-adevăr, Barabasz era un oştean vrednic, dar îmbătrânise şi nu mai avea nici o autoritate.
Între timp ajunseră la cvartirul lui Zaćwilichowski; bătrânul stegar îşi recăpătase puţin din seninătatea proprie firii lui şi când se aşezară în jurul unui urcior pântecos plin cu mied, vorbi mai vioi:
― Toate astea nu înseamnă nimic, dacă
praeparatur
războiul cu otomanii, cum se aude, şi probabil că aşa şi este, pentru că, deşi Republica nu doreşte război şi seimurile i-au făcut regelui mult sânge rău, oricum, regele poate să-şi impună hotărârea lui. Prăpădul ar putea fi îndreptat împotriva turcilor, aşa că în orice caz avem timpul înainte. Eu însumi o să plec spre hatmanul de la Cracovia să-i înfăţişez cele întâmplate şi o să-l rog să se strecoare cu oastea cât mai aproape de noi. Nu ştiu dacă voi izbuti să-l conving, că, ştiţi şi Domniile Voastre, e un războinic încercat şi viteaz, dar se încrede prea mult în părerea şi oştile sale. Domnia Ta, polcovnice din Czerkasy; struneşte-ţi cazacii, iar Domnia Ta, porucinice Skrzetuski, când ajungi la Łubnie, vesteşte-l pe prinţ, să-şi întoarcă privirea spre Sici. Chiar dacă vor întreprinde ceva –
repeto:
mai avem timp. La Sici nu sunt prea mulţi oameni acum; s-au împrăştiat care încotro după peşte şi după vânat şi stau chitic prin satele din toată Ucraina. Până să se adune, o să mai curgă multă apă pe Nipru. În afară de asta, se tem ca de foc de numele prinţului şi poate vor sta liniştiţi când vor afla că are ochii îndreptaţi asupra Czertomelikului.
― În două zile cel mult eu pot să plec de la Czehryn, spuse Skrzetuski.
― Foarte bine. Două sau trei zile nu mai înseamnă nimic. Domnia Ta, polcovnice din Czerkasy, să trimiţi degrabă vestitori la stegarul coroanei şi la prinţul Dominik. Dar Domnia Ta ai şi adormit, după câte văd?
Barabasz îşi împreunase mâinile pe pântece şi dormea buştean; după o clipă începu să sforăie. Când nu mânca şi nu bea, îndeletniciri care-i plăceau mai mult decât orice, bătrânul polcovnic dormea.
― Uită-te, Domnia Ta, vorbi Zaćwilichowski încet către porucinic, cârmuitorii de la Varşovia vor să-i ţină în frâu pe cazaci cu ajutorul unui bătrân ca ăsta. Dumnezeu să-i aibă în pază! Aşa s-au încrezut şi în Chmielnicki, cu care cancelarul începuse nu ştiu ce târguieli, dar care ar putea să-i lase cu buzele umflate.
Porucinicul oftă, în semn că împărtăşeşte necazul bătrânului stegar. În schimb, Barabasz sforăia şi mai tare şi mormăia prin somn.
― Mântuieşte-ne, Cristoase! Apără-ne!
― Domnia Ta când crezi că ai să poţi pleca de la Czehryn? întrebă Zaćwilichowski.
― Vreo două zile se cuvine să-l aştept pe Czapliński care, fără îndoială, va voi să spele ruşinea pe care i-am făcut-o.
― Nu face el asta. Mai repede şi-ar trimite slugile asupra Domniei Tale, dacă n-ai purta culorile prinţului, iar cu prinţul nu e lucru de nimica să cauţi gâlceava, chiar atunci când eşti omul lui Koniecpolski.
― Îi dau de ştire că-l aştept şi după două sau trei zile plec. De vreo capcană, nu mă tem, cât timp am o sabie la şold şi o mână de oameni.
Acestea fiind spuse, porucinicul îşi luă rămas-bun de la bătrânul stegar şi plecă.
Deasupra târgului se răspândise o lumină atât de vie de la bobotăile din piaţă, de credeai că s-a aprins tot Czehrynul, iar zarva şi strigătele crescuseră şi mai mult odată cu lăsarea întunericului. Evreii nu mai îndrăzneau să scoată capul din casele lor. Într-un colţ, cetele păstorilor urlau cântece mohorâte de stepă. Zaporojenii sălbatici dănţuiau în jurul focurilor şi îşi aruncau căciulile în sus, pocnind din sâneţe şi bând horilcă cu ocaua. Ici şi colo se încingea bătaia, potolită de oamenii starostelui. Porucinicul fu nevoit să-şi facă drum cu mânerul sabiei; ascultând ţipetele şi zgomotul cazacilor, îşi spunea că acestea sunt semnele răzvrătirii. I se părea de asemenea că zăreşte priviri ameninţătoare şi aude blestemele şoptite care i se adresau. În urechi îi răsunau vorbele lui Barabasz: „Mântuieşte-ne, Doamne, apără-ne!” şi inima-i îşi înteţi bătaia.
În acest timp, în târg, văcarii îşi lălăiau tot mai tare cântecele, iar zaporojenii trosneau din flinte şi se scăldau în horilcă.
Pocnetul sâneţelor şi strigătele sălbatice, „u-ha! u-ha!” ajungeau la urechile porucinicului şi după ce acesta se culcase în cvartirul său.
CAPITOLUL III
C
ÂTEVA
ZILE
MAI
TÂRZIU
, ceata porucinicului nostru înainta repede spre Łubnie. După trecerea Niprului, mergeau pe drumul larg de stepă, ce unea Czehrynul de Łubnie, îndreptându-se spre Zuki, Semi-Mogiła şi Chorol. Un drum asemănător ducea de la reşedinţa prinţului spre Kiev. În vremurile de altădată, înainte de expediţia hatmanului Żółkiewski
{60}
la Sołonica, nu existau astfel de drumuri. De la Łubnie se ajungea la Kiev de-a dreptul prin stepă şi prin pădure, spre Czehryn era drum pe apă, iar la întoarcere se trecea prin Chorol. Ameninţate adesea de năvălirile tătarilor şi de cetele zaporojene, pământurile de dincolo de Nipru – vechi ţinut de vânătoare – erau aproape pustii; aşezările omeneşti erau ceva mai dese decât în Câmpiile Sălbatice.
De o parte şi de alta a Sułei se întindeau păduri uriaşe, neatinse aproape de picior omenesc; din loc în loc, pe malurile joase ale Sułei, Rudei, Śleporódului, Korowajei, Orżwiecului, Pszołei şi altor râuri şi pâraie mai mici sau mai mari, se formaseră smârcuri acoperite în parte de tufărişuri şi zăvoaie, în alte locuri rămânând goale, ca nişte lunci. În aceste păduri şi mlaştini îşi găsea lesne adăpost vânatul de tot soiul; în bungetele întunecate ale codrilor trăiau laolaltă puzderie de zimbri bărboşi, urşi şi mistreţi, haite nenumărate de lupi, râşi, jderi, turme de căprioare şi de antilope roşcate, iar prin mlaştini şi prin cotloanele râurilor îşi clădeau aşezările lor castorii, despre care se zvonea în Zaporoje că sunt unii de câte o sută de ani, albi ca zăpada de bătrâni.
Pe întinderile mai înalte, uscate, al stepei hălăduiau herghelii de cai sălbatici, cu capetele lor păroase şi ochi însângeraţi. Râurile erau pline de peşte şi de păsăret de apă. Era un pământ ciudat, pe jumătate adormit, dar care purta vechi urme de viaţă omenească. Pretutindeni se vedeau vetrele unor falnice aşezări dinainte de veacuri; Łubnie şi Chorol erau înălţate pe asemenea vetre; pretutindeni se găseau morminte mai noi şi mai vechi acoperite de pădure. Şi aici, ca şi în Câmpiile Sălbatice, bântuiau noaptea duhurile şi stafiile, iar bătrânii zaporojeni îşi povesteau pe lângă focuri lucruri nemaiauzite despre cele ce se întâmplau din când în când în acele locuri de codru, din care răzbăteau urlete de animale necunoscute, strigăte pe jumătate omeneşti, pe jumătate animalice, zgomote înfricoşătoare, parcă de bătălie sau de vânătoare. De sub ape răzbăteau clopotele târgurilor scufundate. Pământul era puţin ospitalier şi puţin accesibil, în unele locuri mocirlos, în altele suferind de lipsa de apă, ars, uscat şi foarte primejdios pentru aşezările oamenilor, deoarece abia izbuteau să-şi înjghebeze gospodăriile, că şi năvăleau tătarii şi-i împrăştiau în cele patru vânturi. Doar zaporojenii veneau deseori prin aceste părţi pentru cozi de castor, vânat şi peşte; în vreme de pace, cea mai mare parte din cazacii de la gurile Niprului plecau de la Sici la felurite vânători sau, cum se spunea, la „negoţ”, împrăştiindu-se pe ape, prin râpe, păduri şi stufărişuri, scormonind prin coclauri aproape necunoscute.
Cu toate acestea, viaţa statornică începea să se înfiripe şi pe aceste pământuri, întocmai ca o plantă care, deşi smulsă mereu, încearcă să se prindă cu rădăcinile de glie, să crească din nou pe unde poate.
Pe locurile altădată pustii apăruseră cu încetul aşezări omeneşti, târguri, cătune, slobozii şi gospodării singuratice. Pe alocuri pământul era mănos, iar libertatea deplină ademenea pe mulţi. Viaţa s-a dezvoltat însă în aceste ţinuturi abia după ce au trecut în stăpânirea cnejilor Wiśniowiecki. După însoţirea sa cu o Movileancă, cneazul Michał a arătat mai multă stăruinţă în orânduirea proprietăţilor sale de dincolo de Nipru; a strâns oameni şi i-a aşezat în locurile pustii, asigurându-le libertatea până la treizeci de ani, a clădit mănăstiri şi a înstăpânit drepturile sale princiare. Chiar cei care veniseră în aceste locuri cine ştie când şi credeau că stau pe ogorul lor deveneau de bunăvoie supuşii prinţului, care-i lua astfel sub aripa sa ocrotitoare, apărându-i de tătari şi de cazacii de la Niż, nu o dată mai răi decât tătarii. Dar adevărata viaţă înflorea abia sub mâna de fier a tânărului prinţ Jeremi. Domeniile sale începeau aproape de Czehryn şi se întindeau până hăt departe, la Konotop şi Romny. Proprietăţile cneazului erau mult mai mari; de la voievodatul Sandomierz, pământurile sale intrau în voievodatele Wołyniei, Ruteniei şi Kievului, dar învingătorul de la Putywl preţuia mai mult ţinuturile de dincolo de Nipru.
Tătarii pândeau multă vreme la Orzeł sau Worskla şi adulmecau ca lupii înainte de a se încumeta să-şi repeadă caii spre miazănoapte, iar cazacii de la Niż nu căutau pricină. Cetele de tâlhari din partea locului intraseră în slujba prinţului. Oameni sălbatici şi hoţi de codru, care trăiau mai de mult din jafuri şi năvăliri, bine struniţi, împânzeau acum palăncile de la marginile Republicii, păzind-o ca nişte dulăi în lanţ de atacul neprietenilor.
În aceste condiţii toate înfloreau şi se înmulţeau. Se construiau drumuri pe urmele vechilor şleauri, râurile erau cetluite cu zăgazuri, pe care le înălţau tătarii robi sau cazacii prinşi cu arma în mână în timpul jafurilor. Acolo unde odinioară vântul se zbenguia sălbatic noaptea printre trestii şi urlau lupii şi înecaţii, acum se auzea uruitul morilor. Peste patru sute de roţi, fără să mai numărăm morile de vânt răspândite peste tot, măcinau grânele numai dincolo de Nipru. Patruzeci de mii de pălmaşi vărsau dijma în vistieria prinţului, pădurile se umpluseră de prisăci, în locurile mărginaşe apăreau sate noi, gospodării, slobozii. Prin stepă, alături de tabunurile
{61}
sălbatice, păşteau cirezi de vite şi herghelii de cai îmblânziţi. În priveliştea uniformă a stepei şi a codrilor de nepătruns răsăreau acum fumurile aşezărilor şi turlele aurite ale bisericilor catolice şi ortodoxe – pustia se schimbase într-o ţară cu destul de mulţi locuitori.