Authors: Henryk Sienkiewicz
Oştenii erau însufleţiţi de o sete aprigă de luptă, de sânge şi de primejdii. Mergeau cântând la bătălie, ca la nuntă. Se obişnuiseră până într-atât cu bubuiturile şi larma, încât polcurile care căpătau poruncă să se odihnească, dormeau buştean, cu tot focul şi ploaia de plumbi care cădeau necontenit. Hrana era tot mai puţină, deoarece căpeteniile nu aprovizionaseră tabăra îndestul înainte de venirea prinţului. Toate se scumpiră grozav, dar cine avea bani şi cumpăra horilcă sau pâine împărţea de bunăvoie cu ceilalţi. Nimeni nu ducea grija zilei de mâine, ştiind că de una din două tot vor avea parte: ajutorul regelui sau moartea! Erau pregătiţi pentru amândouă, dar cel mai mult pentru bătălie. Era o pildă nemaiîntâlnită în istorie, zeci de oameni se luptau cu mii de potrivnici cu atâta încrâncenare, cu atâta înverşunare, că fiecare năvală se sfârşea cu o nouă înfrângere pentru cazaci. Mai mult, nu era zi să nu iasă din tabără de câteva ori şi să nu se năpustească asupra duşmanului în propriile şanţuri. Seara, când Chmielnicki credea că truda i-a doborât şi pe cei mai vârtoşi şi îşi pregătea atacurile, auzea deodată cântece vesele. Atunci îşi desfăcea braţele de uimire şi gândea într-adevăr că Jeremi este un vrăjitor mai puternic decât toţi cei care se aflau în tabăra cazacilor. Îl apuca turbarea şi pornea la luptă, vărsând o mare de sânge, pentru că băgase de seamă că steaua lui păleşte alături de steaua acestui prinţ înfricoşător.
În tabăra zaporojenilor se îngânau cântece despre Jarema sau se povesteau despre el lucruri care ridicau părul vâlvoi în capul cazacilor. Se spunea că se iveşte noaptea călare pe întărituri şi creşte văzând cu ochii până când capul îi ajunge mai sus decât turnurile de la Zbaraż; că atunci ochii lui seamănă cu două luni pline, iar paloşul din mână este aidoma cometei prevestitoare de nenorociri, pe care o trimite Dumnezeu pe cer spre pieirea oamenilor. Se mai vorbea că atunci când răcneşte, oştenii căzuţi în luptă se ridică, zăngănind din armuri, şi intră în rânduri alături de cei vii. Jeremi era pe buzele tuturor: despre el cântau bătrânii cerşetori din liră şi sporovăiau zaporojenii vârstnici, gloatele înapoiate şi tătarii. În aceste discuţii, în această ură, în această spaimă superstiţioasă se simţea parcă o dragoste sălbatică, pe care acest popor al stepei o nutrea faţă de sângerosul lui nimicitor! Întocmai! Chmielnicki pălea pe lângă el nu numai în ochii hanului şi ai tătarilor, dar chiar în credinţa propriului norod şi înţelegea că trebuie să cucerească Zbarażul dacă nu vrea ca farmecul lui să se împrăştie ca întunericul în revărsatul zorilor dimineţii, că trebuie să-l strivească pe acest leu sau să piară.
Iar leul nu numai că se apăra, ci se năpustea în fiecare zi din bârlog din ce în ce mai înspăimântător. Şiretlicurile, trădarea şi puterea nu ajutau la nimic. Ţăranii şi cazacii începeau să murmure. Şi lor le venea greu să stea în fum şi foc, sub grindina plumbilor, în duhoarea hoiturilor şi în ploaie, în arşiţă, faţă în faţă cu moartea. Dar nu de trudă şi greutăţi se temeau cazacii, nu de atacuri şi foc, de sânge şi de moarte, ci de „Jarema”.
CAPITOLUL XXVII
M
UL
Ţ
I
O
Ş
TENI
DE
RÂND
se acoperiră de slavă nepieritoare în şanţurile de neuitat ale Zbarażului, dar lăuta avea să-l slăvească mai întâi pe jupân Longinus Podbipięta pentru marile-i isprăvi, cu care numai modestia lui putea să se ia la întrecere. Era o noapte posomorâtă, întunecoasă şi ploioasă; oştenii, sleiţi de veghea pe întărituri, moţăiau sprijiniţi în arme. Era pentru prima oară când după alte zece zile de împuşcături şi atacuri se aşternea liniştea. Din şanţurile cazacilor, aflate la o depărtare de numai treizeci de paşi, nu se mai auzeau chemările, blestemele şi larma obişnuită. Se părea că vrăjmaşul, vrând să-i vlăguiască pe apărători, se istovise în cele din urmă pe sine. Unde şi unde mai strălucea luminiţa firavă a vreunui foc ascuns de ierburi; dintr-un loc se auzeau sunetele dulci ale unei lire, la care cânta vreun cazac; departe în tabăra tătarilor nechezau caii, iar pe întărituri răsunau în răstimpuri glasurile străjilor.
În noaptea aceea, steagurile de cuirasieri ale prinţului îndeplineau slujba de pedestraşi în tabără, aşa că Skrzetuski, Podbipięta, micul cavaler şi jupân Zagłoba stăteau pe întărituri şi vorbeau în şoaptă; în clipele de tăcere ascultau răpăitul picăturilor de ploaie care cădeau în şanţuri. Skrzetuski spunea:
― Mi se pare ciudată tăcerea asta. M-am învăţat cu bubuiturile şi larma, iar liniştea îmi sună în urechi. Numai să nu se ascundă vreo trădare
in hoc silentio
{187}
.
― De când trăiesc cu o jumătate de porţie, mi-e totuna! bodogăni Zagłoba posomorât. Curajul meu are nevoie de trei lucruri: să mănânc, să beau şi să dorm. Cea mai bună curea, dacă nu e unsă, se usucă şi crapă. Ce să mai vorbim dacă pe deasupra mai stă şi în apă, ca şi cânepa în baltă. Ploaia ne udă, cazacii ne meliţează întruna, cum să nu sară puzderiile din noi? Bine-am ajuns: pituşca de pâine costă un florin, iar litra de horilcă cinci. Nici un câine n-ar lua în gură apa asta puturoasă, fiindcă şi fântânile duhnesc a stârvuri, iar eu sunt tot atât de însetat ca şi cizmele mele, care s-au căscat ca nişte guri de peşte.
― Da, dar cizmele Domniei Tale beau şi apă fără să mai facă mofturi, zise Wołodyjowski.
― Pane Michał, mai bine tăceai. Eşti cât un piţigoi de mare şi te saturi dintr-un bob de mei şi un degetar de băutură. Eu însă mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt atât de firav, pe mine m-a născut o femeie, nu m-a râcâit nici o găină din gunoi cu piciorul dinapoi, de aceea trebuie să mănânc şi să beau ca un om, nu ca un cărăbuş şi, pentru că n-am avut nimic în gură de la amiază, în afară de salivă, glumele tale nu-mi sunt pe plac.
Aici jupân Zagłoba începu să gâfâie mânios, iar Michał îşi puse mâna în şold şi grăi:
― Am aici un bidonaş, pe care l-am smuls astăzi de la un cazac, dar de vreme ce m-a râcâit o găină din gunoi, gândesc că nu-ţi va plăcea nici horilca unei persoane atât de neînsemnate ca mine. Jane, să bem! rosti întorcându-se către Skrzetuski.
― Dă-o încoace, că s-a făcut răcoare! răspunse Skrzetuski.
― Bea şi dă-i şi lui jupân Longinus.
― Pane Michał, eşti un înşelător, zise Zagłoba, dar eşti un bărbat de ispravă, care îţi iei de la gură ca să dai la alţii. Sfinţite să fie găinile care râcâie din gunoi nişte oşteni ca tine; dar pesemne că asemenea găini nu se află pe lume şi nu m-am gândit la tine.
― Dacă-i aşa, ia şi Domnia Ta de la Podbipięta; nu vreau să-ţi fac o nedreptate, se îmbună Michał.
― Ce faci, Domnia Ta?… mai lasă-mi şi mie! strigă Zagłoba speriat, uitându-se la lituanianul care bea. De ce ridici capul atâta? Să dea Dumnezeu să rămâi aşa! Ai maţele prea lungi şi le umpli greu. Toarnă ca-ntr-un pin scorburos! Bată-te-ar!
― Abia am dus-o la gură, zise jupân Longinus, dându-i bidonaşul.
Jupân Zagłoba îşi dădu capul pe spate şi bău tot ce mai rămăsese, după care sforăi şi spuse:
― Mă mângâi numai la gândul că dacă se vor sfârşi odată toate greutăţile şi Dumnezeu va îngădui să scăpăm cu viaţă din acest război, o să ne îndestulăm şi pentru lipsurile de acum. Se vor gândi la vreo răsplată şi pentru noi. Preotul Żabkowski se pricepe să mănânce zdravăn, dar îl las la o poştă.
― Domnia Ta, ce
verba veritatis
{188}
ai auzit azi cu Żabkowski de la părintele Muchowiecki? întrebă Michał.
― Linişte! porunci Skrzetuski, se apropie cineva de pe medean.
Tăcură. Deodată o siluetă întunecată se opri lângă ei şi întrebă în şoaptă:
― Vegheaţi, Domniile Voastre?
― Veghem, Luminăţia Ta, răspunse Skrzetuski, ridicându-se.
― Fiţi cu ochii în patru. Liniştea asta nu prevesteşte nimic bun.
Şi prinţul trecu mai departe, cercetând dacă vreun oştean trudit nu se lăsase biruit de somn. Jupân Longinus îşi împreună mâinile.
― Ce căpetenie, ce războinic!
― Se odihneşte mai puţin ca noi, spuse Skrzetuski. În fiecare noapte înconjură singur tot valul de apărare, până hăt, la al doilea iaz.
― Să-i dea Dumnezeu sănătate!
― Amin.
Urmă o clipă de tăcere. Toţi îşi încordară privirile în întuneric, dar nu se zărea nimic, şanţurile cazacilor amuţiseră. Toate focurile erau stinse.
― Am putea să-i luăm pe neaşteptate, ca pe nişte popândăi în somn! mormăi Wołodyjowski.
― Cine ştie? răspunse Skrzetuski.
― M-a apucat un somn, se plânse Zagłoba, de-mi fug ochii în fundul capului, dar n-am voie să dorm. Curios; când o să fie voie? Trag, nu trag, tu stai cu arma în mână şi te clatini de oboseală ca ovreiul la şabas. Viaţă de câine! Nu ştiu ce m-a moleşit aşa, horilca sau supărarea de azi-dimineaţă pentru papara pe care am mâncat-o pe nedrept eu şi preotul Żabkowski.
― Cum a fost, Domnia Ta? întrebă jupân Longinus. Începuseşi să vorbeşti şi n-ai sfârşit.
― Vă spun îndată, poate că aşa mai scap de somnul ăsta! Am plecat de dimineaţă cu părintele Żabkowski la castel, în nădejdea că vom găsi ceva de mâncare. Mergem încoace şi încolo, ne uităm peste tot, dar degeaba, nu aflăm nimic. Ne întoarcem cătrăniţi când, în curte, ne întâlnim cu preotul calvin, care-l pregătea să moară pe rohmistrul Szenberk, cel care a fost nimerit de un plumb ieri lângă steagul lui Firlej. Îi zic: „De ce te tot învârti pe aici, şolditule, şi faci scârbă lui Dumnezeu? Ai să atragi nenorocirea asupra noastră!” La care el, încrezându-se pesemne în sprijinul castelanului de Belż, zice: „Credinţa noastră este tot atât de bună ca şi a voastră, dacă nu chiar mai bună!” Cum am auzit asemenea vorbe de ocară, am încremenit. Eu n-am mai scos un cuvânt, fiindcă mă gândeam că îl aveam cu mine pe părintele Żabkowski, aşa că n-aveau decât să înceapă dezbaterea. Şi Żabkowski al meu începe să gâfâie şi-i trimite îndată un argument sub coastă, la care calvinul n-a răspuns nimic; începuse să se clatine şi s-a rezemat de perete. Atunci au picat prinţul cu părintele Muchowiecki şi dă-i ceartă: că iscăm gâlceavă şi scandaluri, că nu e timpul şi locul potrivit pentru aşa ceva, iar argumentele… Ne-au tras un perdaf ca la nişte învăţăcei şi nu ştiu dacă au avut dreptate, fiindcă
utinam sim falsus vates
{189}
, dar calvinii lui Firlej o să atragă vreo nenorocire asupra noastră…
― Şi rohmistrul Szenberk nu s-a întors la credinţa catolică? întrebă Michał.
― Da’ de unde! A murit ca un mişel, cum a şi trăit.
― Ce oameni, se leapădă de mântuirea sufletului, dar de încăpăţânare nu! oftă jupân Longinus.
― Dumnezeu ne apără de puterea şi farmecele cazacilor, cuvântă mai departe Zagłoba, iar ei îl mai şi jignesc. Domniile Voastre ştiţi că ei au tras din şanţul acela cu gheme de aţă pe medean? Oştenii spuneau că în locul în care au căzut ghemele, pământul s-a acoperit de lepră…
― Toată lumea ştie că Chmielnicki e slujit de diavoli în loc de slujitori, spuse lituanianul, închinându-se.
― Am văzut vrăjitoarele cu ochii mei, adăugă Skrzetuski, şi vă spun Domniilor Voastre că…
Vorba îi fu întreruptă de Wołodyjowski care îl strânse deodată de umăr şi îi şopti:
― Ia tăceţi!…
După care se repezi pe marginea valului de apărare şi ascultă cu luare-aminte.
― Eu n-aud nimic, zise Zagłoba.
― Sst!… Ploaia acoperă zgomotele! răspunse Skrzetuski. Michał începu să facă semne cu mâna, să nu-l împiedice, şi ascultă încă un răstimp cu atenţie, apoi se apropie de cei trei prieteni.
― Vin, şopti.
― Vesteşte-l pe prinţ! A plecat spre corturile lui Ostrorog, porunci încet Skrzetuski, iar noi alergăm să-i prevenim pe oşteni.
Şi porniră îndată de-a lungul întăriturilor, oprindu-se la fiecare pas şi dând de ştire străjilor.
― Vin! Vin!…
Vorbele alergau ca un fulger tăcut din gură în gură. După un sfert de ceas veni şi prinţul călare şi împărţi porunci ofiţerilor. Deoarece vrăjmaşul voia pesemne să surprindă tabăra adormită şi fără pază, prinţul hotărî să se prefacă luat pe nepusă masă. Oştenii aveau să stea cât se poate de liniştiţi şi să-i lase pe năvălitori să se apropie până la valul de apărare şi abia când vor auzi o bubuitură de tun, să-i lovească pe neaşteptate.
Oştenii erau pregătiţi, aşa că numai ţevile muschetelor se aplecară fără zgomot, după care se lăsă o tăcere adâncă. Skrzetuski, jupân Longinus şi Wołodyjowski răsuflau unul lângă altul, iar jupân Zagłoba rămase şi el cu ei, fiindcă ştia din experienţă că cei mai mulţi plumbi cădeau pe medean; pe întărituri se simţea mai în siguranţă alături de săbiile celor trei prieteni.
Se aşeză doar puţin înapoia vitejilor, ca să nu-l ajungă primul iureş. Podbipięta îngenunche mai la o parte cu „Rupe-gluga” în mână, iar Wołodyjowski se piti lângă Skrzetuski şi-i şopti la ureche:
― Vin, nu mai încape îndoială…
― Pas de marş.
― Nu sunt gloatele de ţărani şi nici tătarii.
― E pedestrimea zaporojeană.
― Sau ienicerii; ei mărşăluiesc foarte bine. I-am tăia mai bine de pe cal!
― E prea întuneric pentru călărime.
― Acum auzi?
― Sst! Sst!
Tabăra părea cufundată într-un somn adânc. Nicăieri nici o mişcare, nici o lumină – pretutindeni stăpânea o tăcere de moarte, întreruptă doar de răpăitul mărunt al ploii cernute ca prin sită. În afară de acest fâsâit neîntrerupt se isca treptat altul, uşor, dar mai lesne de prins cu urechea, măsurat şi tot mai aproape, tot mai limpede; în cele din urmă, la câteva zeci de paşi de şanţ se ivi o masă deasă, prelungă, mai neagră decât întunericul, care se opri în loc.
Apărătorii îşi ţinură răsuflarea, numai micul cavaler îl ciupea de picior pe Skrzetuski, vrând să-şi arate mulţumirea în acest fel.
În acest timp duşmanii se apropiară de şanţ şi sloboziră scările, coborâră pe ele, apoi se rezemară de valul de apărare.
Întăriturile polone tăceau mereu, de parcă muriseră cu toţii – era o tăcere de mormânt.
Ici şi colo, cu toată grija atacatorilor, scările începură să scârţâie şi să trosnească…
„O să vă dea un bobârnac!” se gândea Zagłoba.
Wołodyjowski încetă să-l mai ciupească pe Skrzetuski; iar jupân Longinus strânse mânerul „Rupe-glugii” şi îşi încordă privirile, pentru că era cel mai aproape de val şi se aştepta să lovească cel dintâi.
Deodată trei perechi de mâini apărură la margine şi apucară cu putere, iar după ele începură să se ridice treptat şi cu mare grijă trei vârfuri de coifuri… mai sus, tot mai sus…