Prin foc si sabie (107 page)

Dar asta nu însemna nimic pe lângă năvala cumplită care se dezlănţui asupra taberei în ziua de 19 iulie. În noaptea dinainte cazacii înălţaseră în faţa cvartirului lui Wiśniowiecki un val de apărare înalt, de pe care tunurile cele mari împroşcau cu foc necontenit, iar când se lăsă întunericul şi cele dintâi stele licăriră pe cer, zeci de mii de oameni porniră la atac. În acelaşi timp, în depărtare se arătară câteva zeci de care de luptă, asemănătoare cu nişte tunuri, care veneau încet către întărituri. De amândouă părţile se înălţau ca nişte aripi uriaşe podeţele pe care aveau să le arunce peste şanţuri, iar acoperişurile fumegau, luminau şi trosneau de pocnetele tunurilor uşoare, ale muschetelor şi ale sâneţelor. Turnurile înaintau prin furnicarul de capete ca nişte polcovnici uriaşi, aci înroşindu-se de focul tunurilor, aci pierind în fum şi întuneric. Oştenii şi le arătau unul altuia de departe, şoptind:

― Sunt tunuri de asediu! Pe noi vrea Chmielnicki să ne macine în aceste mori de vânt.

― Ia uite cum vin bubuind, ca nişte tunete!

― Trageţi cu tunul în ele! Cu tunul! strigau alţii.

Într-adevăr, tunarii prinţului trimiteau ghiulea după ghiulea spre maşinile înfricoşătoare, dar, fiindcă le vedeau numai când tunurile sfâşiau întunericul, cele mai multe treceau pe lângă ţintă.

În acest timp cazacii se apropiau tot mai mult, în rânduri strânse, ca un val negru care se revarsă noaptea din adâncurile îndepărtate ale mării.

― Of! se văita jupân Zagłoba, care stătea alături de Skrzetuski cu călărimea, e o căldură cum n-am mai pomenit! De atâta zăpuşeală sunt leoarcă de năduşeală. Dracii au mai scornit şi turnurile astea! Dă, Doamne, să se scufunde pământul cu ele, că ticăloşii ăştia îmi stau ca un os în gât – amin! Nu tu mâncare, nu tu somn, şi câinii trăiesc mai bine ca noi! Of, ce năbuşeală!

Într-adevăr, aerul era greu şi înăbuşitor, şi pe deasupra înţesat cu miasmele trupurilor care putrezeau de câteva zile pe câmpul de bătaie. Cerul se acoperise cu o perdea neagră şi joasă de nori. Furtuna stătea să se dezlănţuie asupra Zbarażului. Trupurile oştenilor erau tot o apă sub armuri, iar piepturile răsuflau cu greu.

În clipa aceea tobele începură să duruie în întuneric.

― Vor ataca îndată! spuse Skrzetuski. Domnia Ta, auzi? Bat tobele!

― Aud, bătea-i-ar toţi dracii! Te apucă deznădejdea, nu alta!

―
Koli! Koli!
lărmuiră mulţimile, năpustindu-se spre şanţuri.

Bătălia se încinse pe toată lungimea întăriturilor. Cazacii loviră în acelaşi timp asupra lui Wiśniowiecki, Lanckoroński, Firlej şi Ostroróg, ca aceştia să nu se mai poată ajuta unul pe altul. Zaporojenii, ameţiţi de horilcă, năvăleau şi mai îndârjiţi decât în atacurile dinainte, dar împotrivirea apărătorilor era cu atât mai înverşunată. Vitejia căpeteniei îi însufleţea pe oşteni; pedestrimea regală, alcătuită din ţărani mazurieni, se încleşta atât de tare cu cazacii, încât se amestecaseră cu totul. Se luptau cu paturile flintelor, cu pumnii şi cu dinţii. Sub loviturile mazurilor îndârjiţi căzură câteva sute din aleasa pedestrime zaporojeană, dar alte polcuri le luară locul. Pe toată linia bătălia devenea tot mai crâncenă. Ţevile muschetelor frigeau palmele, oştenilor li se tăia răsuflarea, căpeteniile îşi pierduseră glasul de atâtea porunci. Starostele de Krasny Staw şi Skrzetuski dădură năvală iarăşi cu călărimea, lovind în coasta cazacilor, zdrobind polcuri întregi şi înotând în sânge.

Ceasurile se scurgeau unul după altul, dar atacul nu înceta, pentru că Chmielnicki umplea cât ai bate din palme golurile uriaşe cu forţe noi. Tătarii ajutau şi ei strigând şi slobozind nori de săgeţi asupra apărătorilor; unii care se aflau înapoia gloatelor, le îmboldeau la atac cu harapnice din piele de bou. Luptau cu turbare, piept în piept, bărbat cu bărbat se încleştau într-o îmbrăţişare de moarte…

Luptau cum luptă valurile dezlănţuite ale mării cu ostrovul stâncos.

Deodată pământul se cutremură sub picioarele războinicilor şi cerul se acoperi cu o lumină vineţie, de parcă Dumnezeu nu mai putea să privească la cruzimile făptuite de oameni. Un duruit înfricoşător acoperi strigătele oamenilor şi bubuitul tunurilor. Artileria cerească îşi începea acum canonada înspăimântătoare. Tunetele se rostogoleau de la răsărit la apus. Se părea că cerul şi norii se spărseseră şi se prăvăleau peste capetele luptătorilor. Uneori lumea întreagă părea o flacără orbitoare, alteori bezna adâncă se lăsa peste tot, şi atunci bicele şerpuitoare ale fulgerelor sfâşiau învelişul negru. Vijelia lovi o dată, de două ori, smulse mii de chipie, steguleţe, flamuri şi le împrăştie într-o clipită pe câmpul de bătălie. Trăsnetele începură să cadă unul după altul, apoi urmă o învălmăşeală de tunete, fulgere, vifor, foc şi întuneric; cerul turbase ca şi oamenii.

O furtună cum nu-şi mai amintea nimeni să fi fost vreodată se abătu asupra târgului, a cetăţii, a întăriturilor şi a taberei. Bătălia se întrerupse. În cele din urmă, stăvilarele cerului se deschiseră şi nu pâraie, ci puhoaie de apă începură să se reverse pe pământ. Pânza de apă acoperi lumea, nu se mai vedea nimic. Morţii pluteau prin şanţuri. Polcurile cazace, părăsind atacul, alergau orbeşte spre tabără, nimereau unele peste altele şi crezând că le urmăreşte vrăjmaşul se împrăştiau în beznă; în urma lor, scufundându-se şi răsturnându-se, goneau tunurile şi carele cu muniţii. Apa rupea întăriturile cazace, clipocea prin şanţuri şi canale de legătură, pătrundea prin adăposturi, deşi aveau şanţuri de scurgere şi se rostogolea cu zgomot pe câmpie, gonind parcă în urma cazacilor care fugeau.

Ploaia se înteţea tot mai mult. Pedestraşii ieşiră din întărituri, căutând adăpost în corturi; numai călărimea starostelui de Krasny Staw şi a lui Skrzetuski nu primise poruncă de întoarcere. Stăteau deci unul lângă altul ca într-un lac, scuturând apa de pe ei. Cu încetul furtuna începea să se depărteze. În sfârşit, după miezul nopţii ploaia încetă. Ici-colo, printre zdrenţele norilor, se iviră stelele. Se scurse încă un ceas, şi apa mai scăzuse puţin. Atunci, în faţa stegarului lui Skrzetuski, se arătă pe neaşteptate însuşi prinţul.

― Domniile Voastre, întrebă el, nu vi s-au udat patrontaşele?

― Sunt uscate, Luminăţia Ta! dădu răspuns Skrzetuski.

― Atunci e bine! Descălecaţi şi duceţi-vă prin apă la tunurile de luptă, presăraţi pulbere şi daţi-le foc. Dar să n-aud un zgomot! Starostele de Krasny Staw va merge cu voi.

― La poruncă! răspunse Skrzetuski.

Deodată prinţul îl zări pe jupân Zagłoba ud până la piele.

― Domnia Ta ai cerut să facem o ieşire, du-te acum! îi spuse.

― Ptiu, drace! Am brodit-o! bodogăni jupân Zagłoba. Asta mai lipsea.

O jumătate de ceas mai târziu două pâlcuri de oşteni de câte două sute cincizeci de oameni alergau prin apă cu săbiile către înfricoşătoarele turnuri de luptă ale cazacilor, care se aflau la o jumătate de stadie de întărituri. Un pâlc îl conducea „leul printre lei” Marek Sobieski, starostele de Krasny Staw, care nici nu voise să audă să rămână în întărituri, pe al doilea – Skrzetuski. Slujitorii cărau în urma oştenilor găleţi cu smoală, torţe uscate şi pulbere; înaintau în tăcere, ca lupii care se furişează noaptea la stână.

Wołodyjowski se alăturase de bunăvoie lui Skrzetuski, pentru că lui Michał îi plăceau grozav asemenea isprăvi, aşa că fugea prin apă cu bucuria în inimă şi sabia în mână; lângă el mergea Podbipięta cu „Rupe-gluga” scoasă, întrecându-i cu două capete pe cei mai înalţi, iar între ei gâfâia jupân Zagłoba şi bodogănea nemulţumit, maimuţărind vorbele prinţului:

― „Ai vrut să facem o ieşire, du-te acum!” Prea bine! Nici câinii nu s-ar duce de bunăvoie la nuntă prin apăraia asta. Dacă l-am sfătuit să facă o ieşire pe o vreme ca asta, să nu mai beau nimic toată viaţa în afară de apă! Eu nu sunt raţă, iar burta mea nu e barcă. Totdeauna mi-a fost urât de apă, ce să mai vorbesc de asta, în care putrezesc stârvurile ticăloşilor.

― Tăcere, Domnia Ta! îl certă Michał.

― Domnia Ta să taci! Nu eşti mai mare decât un murgoi şi ştii să înoţi, aşa că ţi-e uşor. Am să spun chiar că e o lipsă de recunoştinţă din partea prinţului, să nu-mi dea pace după ce l-am ucis pe Burłaj. Zagłoba a trudit destul, să trudească şi alţii la fel, iar pe Zagłoba lăsaţi-l în pace, că o să arătaţi de minune când n-o să mai fie! Pentru Dumnezeu! Domniile Voastre, dacă am să cad în vreo groapă, să mă trageţi afară de urechi, că mă înec numaidecât.

― Tăcere, Domnia Ta! porunci Skrzetuski. Cazacii stau în adăposturi şi te aud.

― Unde? Ce tot vorbeşti, Domnia Ta?

― Uite colo, în movilele acoperite cu pământ şi iarbă.

― Asta mai lipsea! Lovi-i-ar trăsnetul!

Michał înăbuşi celelalte vorbe, astupându-i gura cu palma, fiindcă adăposturile erau la o depărtare de numai cincizeci de paşi. Mergeau cu mare grijă, dar apa clipocea sub picioare; din fericire începu iarăşi să plouă şi vuietul acoperea ştiobâlcăiala paşilor.

Lângă adăposturi nu erau străji. Cine se mai aştepta la o ieşire după năvală şi după asemenea furtună care-i despărţise pe luptători cu puhoaie de apă?

Michał şi jupân Longinus se repeziră înainte şi ajunseră cei dintâi la adăpost. Micul viteaz îşi prinse sabia de curea, duse mâinile pâlnie la gură şi începu să strige:

― Hei, oameni buni!

― Ce-i? se auziră dinăuntru glasurile cazacilor, convinşi pesemne că venise din tabăra lor.

― Slavă lui Dumnezeu! spuse Wołodyjowski, daţi-mi drumul!

― Păi tu nu ştii să intri?

― Ba ştiu! răspunse Wołodyjowski şi, pipăind intrarea, sări înăuntru.

Jupân Longinus se prăpăstui după el însoţit de alţi câţiva.

Atunci adăpostul răsună de urletele înfricoşate ale oamenilor; în acelaşi timp oştenii se repeziră cu strigăte la celelalte adăposturi. În întuneric se auziră gemete, zăngănitul fierului; unde şi unde treceau în goană făpturi întunecate, altele cădeau, din când în când detunau împuşcături – dar totul nu dură mai mult de un sfert de ceas. Surprinşi dormind, cei mai mulţi dintre cazaci nu se mai apărau şi fură nimiciţi înainte de a izbuti să pună mâna pe arme.

― La tunurile de luptă! La tunurile de luptă! răsună glasul starostelui de Krasny Staw.

Oştenii se repeziră spre turnuri.

― Puneţi focul înăuntru, pe dinafară sunt ude! tună Skrzetuski.

Dar porunca nu era lesne de îndeplinit. Turnurile erau alcătuite din trunchiuri subţiri de pin şi nu aveau nici o uşă, nici o deschizătură. Puşcaşii cazaci se urcau pe scări, iar tunurile cele mici – numai acestea puteau să încapă – fuseseră trase sus cu frânghii. Un timp, oştenii alergară împrejur, încercând zadarnic să taie scândurile cu săbiile sau să tragă de bârnele de la colţuri.

Din fericire, slujitorii aveau securi cu care începură să lovească. Starostele de Krasny Staw porunci să pună dedesubt cornetele cu pulbere pregătite în acest scop. Aprinseră apoi găleţile cu smoală şi torţele – şi flăcările începură să lingă lemnul ud, dar îmbibat de răşină.

Înainte ca bârnele să ia foc, înainte ca pulberea să explodeze, jupân Longinus se aplecă şi ridică un pietroi uriaş, scos din pământ de cazaci.

Patru dintre cei mai vârtoşi oameni n-ar fi fost în stare să-l mişte din loc, dar el îl legănă în braţele-i vânjoase şi numai la lumina găleţilor cu smoală se vedea că sângele îi năpădise faţa. Oştenii încremeniră de uimire.

― Ăsta e Hercule! Bată-l-ar norocul! strigară înălţându-şi braţele.

În acest timp jupân Longinus se apropie de turnul care încă nu luase foc, se plecă pe spate şi aruncă pietroiul în mijlocul peretelui.

Se auzi un vâjâit şi cei de faţă îşi pitiră capetele. Izbitura frânse dintr-odată bârnele de legătură; răsună o pârâitură, turnul se dezgărdină ca o poartă ruptă şi se prăbuşi cu zgomot.

Turnară smoală peste grămada de lemne şi o aprinseră cât ai bate din palme.

După un timp, câteva zeci de flăcări uriaşe luminară toată câmpia. Ploaia cădea întruna, dar focul nu se stinse şi „turnurile de luptă arseră spre mirarea celor două oştiri, cu toată apa care curgea din văzduh”.

Din tabăra cazacă săriră în ajutor Stępka, Kulak şi Mrozowicki, fiecare în fruntea câtorva mii de zaporojeni, şi încercară zadarnic să stingă făcliile uriaşe. Stâlpii de foc şi de fum roşietic ţâşneau tot mai puternic către cer, răsfrângându-se în bălţile făcute de furtună pe câmpul de bătaie.

Oştenii se întorceau în rânduri strânse spre întărituri, unde fură întâmpinaţi de departe cu strigăte de bucurie.

Deodată Skrzetuski se uită împrejur, îşi aruncă privirea printre rânduri şi porunci cu glas tunător:

― Stai!

Jupân Longinus şi micul cavaler lipseau.

Se vede că „duşi de înflăcărare” zăboviseră prea mult lângă ultimul turn, sau poate că mai găsiseră pe undeva cazaci ascunşi, destul că pesemne nu băgaseră de seamă că ceilalţi plecaseră.

― Înainte! comandă Skrzetuski.

Starostele de Krasny Staw, care mergea la celălalt capăt al polcului, nu înţelegea ce se petrecuse şi veni în fugă să întrebe, când cei doi viteji crescură ca din pământ la jumătatea drumului dintre turnuri şi oşteni.

Jupân Longinus, cu strălucitorul „Rupe-glugă” în mână, făcea paşi uriaşi, iar Michał trepăda pe lângă el. Amândoi aveau capetele întoarse spre cazacii care îi urmăreau ca o haită de câini.

Goana se vedea de minune în jariştea roşie a focului. Parcă era o cerboaică uriaşă care fugea cu puiul dinaintea vânătorilor, gata să se năpustească în orice clipă asupra urmăritorilor.

― Vor pieri! Pentru numele lui Dumnezeu, mai iute! striga jupân Zagłoba cu glas sfâşietor. Vor trage în ei cu arcurile şi cu flintele! Pe rănile Mântuitorului, mai iute!

Şi fără să mai ţină seama că putea să se încingă o nouă bătălie, zbura cu sabia în mână alături de Skrzetuski şi ceilalţi, se poticnea, cădea, tremura tot şi gonea cât îi îngăduiau picioarele şi răsuflarea.

Totuşi cazacii nu trăgeau, fiindcă pulberea din sâneţe se umezise şi corzile arcurilor se muiaseră; se apropiau din ce în ce mai mult. Vreo cincisprezece dintre ei se înşiraseră înaintea celorlalţi şi erau gata să-i ajungă, dar atunci cei doi viteji se întoarseră spre ei ca doi mistreţi şi, scoţând strigăte cumplite, îşi înălţară săbiile. Cazacii se opriră.

Jupân Longinus cu paloşul lui uriaş li se părea o fiinţă din altă lume.

Aşa cum doi lupi cenuşii, încolţiţi de ogari, se întorc şi îşi arată dinţii albi, iar câinii scheaună de departe şi nu cutează să se arunce asupra lor, tot aşa şi cei doi oşteni se întoarseră de câteva ori şi de fiecare dată cei care veneau înainte se opreau. Numai o dată unul mai curajos se repezi cu coasa la ei, dar Michał sări ca o pisică sălbatică spre el şi-l înţepă de moarte. Ceilalţi îşi aşteptau fârtaţii care veneau puhoi în goană.