Authors: Henryk Sienkiewicz
Seara, în văzduh se dezlănţui furtuna. Tunetele se rostogoleau de la un capăt la altul al cerului, fulgerele luminau împrejurimile cu o lumină când albă, când roşie.
La lumina lor, Krzywónos părăsi tabăra în fruntea a şaizeci de mii de luptători aleşi dintre cei mai buni oşteni şi a gloatelor.
CAPITOLUL XXVII
D
E
LA
B
IA
Ł
OCERKIEW
Krzywónos plecă spre Machnówka, la Skwira şi Pohrebyszcze, iar pe unde trecea dispărea orice urmă de viaţă omenească. Cine nu venea alături de el pierea sub cuţit. Arse lanurile de grâu, pădurile şi livezile, în timp ce prinţul întindea prăpădul de altă parte.
După distrugerea târgului Pohrebyszcze şi după botezul sângeros pe care-l făcuse pan Baranowski la Niemirów, oştile împrăştiară încă vreo zece pâlcuri mai mari şi se opriră în tabără la Rajgród; trecuse o lună de când nu descălecaseră, şi truda slăbise oştenii, iar moartea îi împuţinase destul de mult. Aveau nevoie de odihnă, căci mâinile acestor cosaşi ai morţii cădeau fără putere de atâta seceriş sângeros. Prinţul stătu pe gânduri dacă n-ar fi mai bine să plece pentru o vreme în locuri mai liniştite pentru odihna şi înmulţirea oştilor, mai ales a cailor care semănau mai degrabă cu nişte schelete, decât cu nişte făpturi vii; de o lună de zile nu mai ştiau ce e ovăzul, hrănindu-se numai cu iarba călcată în picioare. După o săptămână se dădu veste că vin ajutoarele. Prinţul le ieşi în întâmpinare şi îl întâlni într-adevăr pe pan Janusz Tyszkiewicz, voievodul Kievului, care sosea cu o mie cinci sute de oameni aleşi, aducând cu el pe pan Krzysztof Tyszkiewicz, ajutorul judelui de la Bracław, pe tânărul pan Aksak, un flăcăiandru aproape cu un steag de husari bine înţolit, şi mulţi alţi şleahtici, ca jupânii Sieniuta, Połubiński, Źytyński, Jełowicki, Kierdej şi Bohusławski, unii cu oşteni, alţii fără, alcătuind împreună ca la două mii de cai, în afară de slujitori. Prinţul se bucură grozav şi îl pofti cu recunoştinţă la cvartirul său pe voievodul care nu se putea mira de ajuns de sărăcia şi simplitatea care stăpânea peste tot. Dacă la Łubnie prinţul trăia cu adevărat regeşte, în timpul campaniilor, vrând să fie pildă pentru oşteni, nu-şi îngăduia nici o slăbiciune. Locuia într-o odaie în care voievodul Kievului abia putu să se strecoare prin uşa îngustă, din cauza grosimii lui uriaşe, poruncindu-i unui slujitor să-l împingă de la spate. Înăuntru, în afară de masă, laviţe şi un pat acoperit cu o piele de cal, nu mai era nimic; doar lângă uşă mai era o saltea, pe care dormea un paj, gata oricând la poruncă. Această simplitate îl miră foarte mult pe voievodul care ducea cu el covoare, plăcându-i să aibă totul la îndemână. Intră şi se uită încremenit la prinţ, mirându-se cum putea să trăiască un bărbat ca el în atâta simplitate şi sărăcie. Îl văzuse câteodată pe prinţ la adunările Seimului de la Varşovia, se înrudea chiar de departe cu el, dar nu-l cunoscuse mai de aproape. Abia când începu să vorbească, văzu ca are de-a face cu un om puţin obişnuit. De aceea, el, vechi senator şi vechi războinic cam din topor, care-i bătea pe umăr pe ceilalţi senatori – prinţului Dominik Zasławski îi spunea: „Binefăcătorul meu!” şi vorbea prieteneşte cu însuşi regele – nu era în stare să se poarte la fel şi cu prinţul, deşi acesta îl primise cu mult respect, fiindu-i îndatorat pentru ajutoare:
― Domnia Ta, voievoade, rosti prinţul, slavă Domnului că ai venit cu oameni odihniţi, fiindcă goneam cu ultimele puteri.
― Uitându-mă la oştenii Luminăţiei Tale am înţeles că au trudit cu sârg, sărmanii, lucru ce mă îngrijorează mult, pentru că am venit aici să rog pe Luminăţia Ta să nu întârzie a-mi sări într-ajutor.
― E grabnic?
―
Periculum in mora
{140}
,
periculum in mora!
Au năvălit câteva zeci de mii de tâlhari, avându-l în frunte pe Krzywónos care, după câte am auzit, a fost trimis împotriva Luminăţiei Tale, dar aflând de la un prins că Luminăţia Ta ai pornit spre Konstantynów, s-a îndreptat şi el într-acolo, iar pe drum mi-a împresurat Machnówka şi a făcut o asemenea pustiire, că nici o limbă omenească nu e în stare s-o spună.
― Am auzit şi eu de Krzywónos şi îl aşteptam aici, dar de vreme ce el a trecut de mine, văd că trebuie să-l caut eu. Într-adevăr, treaba nu suferă amânare. La Machnówka e o garnizoană, puternică?
― La castel se află două sute de nemţi foarte buni, care mai pot să ţină piept o vreme. Ce e mai rău, e că în târg s-au adunat o mulţime de şleahtici, cu familiile, dar târgul, apărat doar de un şanţ şi de o îngrăditură de pari ascuţiţi, nu poate să se împotrivească mult timp.
― Într-adevăr, lucrul nu suferă amânare, repetă prinţul.
Apoi, întorcându-se către copilul de casă:
― Zeleński, porunci, aleargă după polcovnici.
Voievodul Kievului se aşezase între timp pe o laviţă şi răsufla greu; se aştepta la cină, fiindcă era flămând şi-i plăcea să mănânce bine.
Deodată răsunară paşi de oameni înarmaţi şi în încăpere intrară ofiţerii prinţului – negri, slăbiţi, bărboşi, cu ochii înfundaţi în orbite şi cu urme de trudă nespusă pe faţă. Se închinară în tăcere înaintea prinţului şi a oaspeţilor şi aşteptară să vadă ce spune.
― Domniile Voastre, întrebă prinţul, caii sunt în ocoale?
― Întocmai.
― Sunt gata?
― Ca întotdeauna.
― Bine. Peste un ceas pornim asupra lui Krzywónos.
― Cum? se miră voievodul Kievului şi privi cu uimire la pan Krzysztof, ajutorul judelui de la Bracław.
Iar prinţul urmă:
― Poniatowski şi Wierszułł pleacă înainte. După ei porneşte Baranowski cu dragonii şi după un ceas să se urnească şi tunurile lui Wurcel.
Polcovnicii se închinară şi părăsiră odaia; în curând se auziră trâmbiţele sunând încălecarea. Voievodul Kievului nu se aştepta la asemenea grabă, ba nici nu şi-o dorea, fiind ostenit de drum. Socotise că va ajunge la timp, după ce se va odihni vreo zi la prinţ, şi când colo trebuia să încalece numaidecât, nemâncat şi nedormit.
― Luminăţia Ta, întrebă el, vor ajunge oare oştenii Luminăţiei Tale până la Machnówka, am văzut că sunt grozav de
fatigati
{141}
şi până acolo e cale lungă?
― Oho, Domnia Ta să n-ai nici o grijă. Oamenii mei se duc la bătălie ca la petrecere.
― Văd, văd că-i aşa. Sunt oşteni vajnici, dar… ai mei sunt osteniţi de drum.
― Domnia Ta ai spus:
periculum in mora.
― Aşa este, dar măcar o noapte să ne odihnim. Venim tocmai de la Chmielnik.
― Jupâne voievoade, noi venim de la Łubnie, de dincolo de Nipru.
― Am mers toată ziua.
― Şi noi o lună întreagă.
Prinţul ieşi să supravegheze ordinea de marş, iar voievodul holbă ochii la ajutorul de jude, pan Krzysztof, se lovi cu mâinile peste genunchi şi rosti:
― Na, ce-am vrut, am căpătat. Pe Dumnezeu din cer, aici o să mor de foame! Au foc în vene, nu sânge. Vin la ei după ajutor, gândind că o să pornească după două, trei zile, şi ei nici nu mă lasă să-mi trag sufletul. Să-i ia dracu’! Prăpăditul de paj a legat prost cureaua de la scară care mi-a frecat piciorul, îmi ghiorăie maţele de foame… un… să-i ia dracu’! Machnówka o fi Machnówka, dar burta rămâne burtă! Sunt şi eu un oştean, nu de ieri, de alaltăieri, m-am războit poate mai mult decât ei – dar aşa, cât ai bate din palme! Ăştia sunt diavoli, nu oameni; nu dorm, nu mănâncă, se bat numai. Pe viul Dumnezeu, nu mănâncă niciodată! Pane Krzysztof, ai văzut polcovnicii? Nu arată ca nişte
spectra,
ha?
― Au un curaj grozav, răspunse ajutorul de jude, care îndrăgea meşteşugul armelor. Doamne, ce învălmăşeală e prin alte tabere când trebuie să pornească undeva. Câtă alergătură, pregătiri de care, fugă după cai!… iar aici – Domnia Ta auzi? – steagurile uşoare sunt gata!
― Chiar aşa. Te apucă deznădejdea! zise voievodul.
Tânărul pan Aksak îşi împreună mâinile-i de băieţandru.
― Ah, e o mare căpetenie! Un mare războinic! rosti cu înflăcărare.
― Domnia Ta aşteaptă să-ţi dea tuleiele! se răsti voievodul la el.
Cunctator
a fost şi el o căpetenie mare!… Înţelegi?
Tocmai acum intră prinţul.
― Pe cai, Domniile Voastre! Plecăm!
Voievodul nu se mai putu stăpâni.
― Luminăţia Ta, porunceşte să ne dea ceva de mâncare, că sunt flămând ca un câine! răbufni el prost dispus.
― Vai de mine! răspunse prinţul râzând şi îmbrăţişându-i, Domnia Ta să mă ierţi, din toată inima, în război omul nu se mai gândeşte la astfel de lucruri.
― Ei vezi, pane Krzysztof? Nu ţi-am spus că nu mănâncă nimic? zise voievodul, întorcându-se către ajutorul judelui din Bracław.
Dar cina nu dură mult, şi după câteva ceasuri ieşiseră din Rajgród şi steagurile de pedestrime. Oastea se îndreptă spre Chmielnik prin Winnica şi Lityń. În drum, Wierszułł nimeri peste un ciambul de tătari, pe care-l nimici împreună cu Wołodyjowski, slobozind câteva sute de robi, aproape numai fete. De acolo începea ţinutul pustiit, plin de urmele lui Krzywónos. Strzyźawka era arsă, iar locuitorii omorâţi până la cel din urmă. Se vede că nenorociţii se împotriviseră lui Krzywónos, faptă pentru care căpetenia sălbatică îi măcelărise şi îi aruncase în flăcări. La intrarea în sat spânzura de creanga unui stejar însuşi pan Strzyzówski, pe care oamenii lui Tyszkiewicz îl recunoscură numaidecât. Atârna despuiat cu totul, având pe piept un colan înspăimântător din capete retezate înşirate pe frânghie. Erau capetele celor şase copii şi al nevestei. În satul ars din temelie, oştenii văzură pe amândouă părţile drumului un şirag lung de „lumânări” căzăceşti – oameni cu braţele ridicate deasupra capului, legaţi de ţepoaie îngropate în pământ, înfăşuraţi în paie şi stropiţi cu smoală, la care li se dăduse foc începând de la mâini. Cei mai mulţi aveau numai mâinile arse, fiindcă ploaia stinsese focul. Aceste cadavre, cu feţele strâmbate de durere dinaintea morţii şi cu cioturile negre înălţate spre cer, erau înfricoşătoare. Mirosul de putreziciune umplea văzduhul. Deasupra „lumânărilor” se roteau stoluri de ciori şi de stânci care zburau cu larmă la apropierea oastei de pe stâlpii apropiaţi şi se aşezau mai departe. Câţiva lupi fugiră dinaintea steagurilor spre desişuri. Polcurile înaintau în tăcere pe această alee înspăimântătoare, numărând „lumânările”. Erau trei sute şi câteva zeci. Ieşiră, în sfârşit, din satul nenorocit şi traseră în piept aerul proaspăt al câmpului. Urmele prăpădului duceau şi mai departe. Era prima jumătate a lunii iulie. Grânele dăduseră în copt, se aştepta ca secerişul să fie timpuriu. Lanuri întregi erau parte arse, parte călcate în picioare, încâlcite, una cu pământul. Parcă trecuse uraganul peste câmpuri. De fapt, trecuse într-adevăr cel mai năprasnic dintre toate uraganele – războiul civil. Oştenii prinţului văzuseră nu o dată întinderi mănoase pustiite după năvălirea tătarilor, dar asemenea grozăvii, asemenea înverşunare a distrugerii nu mai văzuseră niciodată. Pădurile erau arse ca şi grânele. Acolo unde focul nu ajunsese, smulsese cu limbile-i de flăcări frunzele şi coaja, pripise cu răsuflarea, afumase şi înnegrise copacii care se înălţau ca nişte schelete. Voievodul de Kiev privea şi nu-i venea să-şi creadă ochilor. Miedziaków, Zhar, Futory şi Słoboda erau numai nişte mormane de cenuşă! Unde şi unde ţăranii fugiseră la Krzywónos, iar femeile şi copiii fuseseră luaţi robi de ciambulul de tătari, nimicit de Wierszułł şi Wołodyjowski. Pe pământ pustiirea, iar în văzduh cârduri de ciori, corbi, stănci şi vulturi care se adunaseră Dumnezeu ştie de unde la secerişul cazacilor… Urmele trecerii oştilor deveneau tot mai proaspete. Se întâlneau tot mai des care stricate, cadavre de vite şi de oameni, întregi, oale sparte, cazane de aramă, saci cu făină umezită, grămezi de cenuşă fumegândă, stoguri abia începute şi împrăştiate. Prinţul îşi împinse steagurile către Chmielnik în mare grabă, iar bătrânul voievod îşi lua capul în mâini, repetând jalnic:
― Machnówka mea! Machnówka mea! Văd că n-o să ajungem la timp.
La Chmielnik aflară că nu bătrânul Krzywónos, ci fiul lui asediază Machnówka cu peste zece mii de oameni; el pustiise totul în cale. Târgul, după cum glăsuiau ştirile, căzuse. Cazacii tăiaseră pe toţi şleahticii şi evreii, iar pe fete le luaseră în tabără, unde le aştepta o soartă mai rea decât moartea. Cetăţuia se apăra încă, sub conducerea lui pan Lew. Cazacii trăgeau asupra ei din mănăstirea bernardinilor, în care omorâseră pe toţi călugării. Luptând cu ultimele puteri şi cu bruma de pulbere ce-i mai rămăsese, pan Lew nu putea să reziste mai mult de o noapte.
Prinţul lăsă în urmă pedestrimea, tunurile şi cea mai mare parte din oaste, cu poruncă să se îndrepte spre Bystrzyk, iar el cu voievodul, pan Krzysztof şi pan Aksak o luară înainte cu două mii de călăreţi. Bătrânul voievod îşi pierduse capul şi începuse să dea înapoi: „Machnówka s-a dus, o să ajungem prea târziu! Mai bine să lăsăm totul baltă şi să apărăm alte localităţi, întărindu-le cu garnizoane”, repeta întruna. Dar prinţul nici nu voia să audă. Ajutorul judelui din Bracław dădea zor, iar oştenii ardeau de dorinţa de a lupta. „De vreme ce tot am venit până aici, nu plecăm fără sânge”, spuneau polcovnicii. Aşa că merseră mai departe.
La vreo jumătate de milă de Machnówka, o ceată de călăreţi gonind din răsputeri le aţinu calea. Era pan Lew cu câţiva tovarăşi. Când îl văzu, voievodul Kievului ghici îndată ce s-a întâmplat.
― Castelul a căzut! strigă.
― Întocmai! răspunse pan Lew şi leşină în aceeaşi clipă, deoarece era rănit în mai multe locuri de sabie şi plumbi şi i se scursese sângele.
Ceilalţi începură să povestească ce se petrecuse. Toţi nemţii de pe ziduri fuseseră omorâţi până la unul, pentru că preferaseră să moară, decât să se predea; pan Lew răzbise prin gloatele năvălitorilor şi fugise prin poarta sfărâmată, dar în încăperile turnurilor se mai apărau câteva zeci de şleahtici care aveau mare nevoie de ajutor.
Porniră în goană. În curând pe înălţime se arătară târgul şi cetatea, deasupra cărora plutea un nor negru de fum. Se apropia seara. Pe cer se întindeau jarişti uriaşe de lumină purpurie şi aurie, pe care la început oştenii le luară drept răsfrângeri ale pojarului. Se vedeau pâlcurile zaporojenilor şi gloatele îmbulzite care ieşeau cu îndrăzneală pe poartă în întâmpinarea oştilor; în târg nu ştia nimeni de venirea prinţului socotind cu toţii că sosea într-ajutor doar voievodul Kievului. Se vede că votca îi orbise de-a binelea, ori cucerirea castelului îi umpluse de trufie; coborâră fără frică, şi abia la poalele înălţimii începură să se pregătească de luptă cu mare nerăbdare, bubuind din tobe şi timpane. La această privelişte un strigăt de bucurie se smulse din toate piepturile polonezilor, şi voievodul Kievului avu prilejul pentru a doua oară să admire vrednicia steagurilor prinţului. Oprindu-se la vederea cazacilor se aşezară dintr-odată în ordine de bătaie, călărimea grea la mijloc şi steagurile uşoare pe amândouă aripile, cu atâta îndemânare, că nu mai era nevoie să se îndrepte nimic şi puteau să pornească îndată la luptă.