Authors: Henryk Sienkiewicz
Moartea îl ameninţa acum pe Skrzetuski, care nu mai putea să lovească cu paloşul. Iute ca fulgerul, dădu drumul spadei care atârna de curea şi prinse mâna atamanului. O clipă cele două braţe se zbătură prin văzduh, dar strânsoarea lui Skrzetuski trebuia să fie de fier, de vreme ce atamanul începu să urle ca un lup şi, în ochii tuturor, cuţitul îi scăpă din degetele amorţite, cum se scutură grăunţele de grâu din spic. Atunci Skrzetuski îi lăsă mâna zdrobită şi, apucându-l de grumaz, îndoi căpăţâna înfiorătoare până la oblâncul şeii, iar cu mâna stângă scoase buzduganul de la brâu, izbi o dată, de două ori şi atamanul horcăi şi se prăbuşi de pe cal.
Zaporojenii de la Kalnik gemură în faţa acestei privelişti şi alergară să se răzbune, dar husarii se năpustiră asupra lor, spârcuindu-i.
La celălalt capăt al lavinei husarilor, lupta nu se întrerupse nici o clipă, deoarece îmbulzeala era mai mică. Aici, încins cu eşarfa Anusiei, jupân Longinus făcea prăpăd cu „Rupe-gluga” lui. A doua zi după bătălie vitejii priveau cu uimire aceste locuri şi, arătându-şi unul altuia braţele retezate cu umăr cu tot, capetele spintecate de la frunte până la bărbie, trupurile tăiate îngrozitor în două – drumul întreg presărat cu cadavre de cai şi de oameni, şopteau între ei: „Uitaţi-vă, aici a luptat Podbipięta!” Prinţul însuşi privi cadavrele şi, cu toate că era foarte îngrijorat de ştirile aflate, binevoi să se mire, pentru că asemenea lovituri de paloş nu mai văzuse niciodată.
Între timp, lupta părea că se apropie de sfârşit. Călărimea grea porni iarăşi înainte, gonind pâlcurile zaporojene, care se adăpostiseră la poalele dealului. Steagurile lui Kuszel şi Poniatowski aţinură calea rămăşiţelor fugarilor, tăindu-le întoarcerea. Înconjuraţi, se apărară cu deznădejde, până pieriră cu toţii, dar prin moartea lor îi mântuiră pe ceilalţi, pentru că două ceasuri mai târziu, când Wierszułł intră cu steagul de tătari în târg, nu mai găsi picior de cazac. Folosindu-se de întuneric, fiindcă ploaia stinsese pojarul, duşmanul adunase la repezeală toate căruţele din târg şi, pregătindu-se de drum cu o iuţeală de care numai cazacii erau în stare, părăsise târgul şi trecuse râul, distrugând podurile în urma lui.
Cele câteva zeci de şleahtici care se apărau în cetăţuie fură sloboziţi. Prinţul îi porunci lui Wierszułł să pedepsească pe locuitorii care trecuseră de partea cazacilor, iar el plecă în urmărire. Dar fără pedestrime şi fără tunuri nu putea să cucerească tabăra. Câştigând timp prin arderea pădurilor, râul trebuia astfel ocolit tocmai pe la stăvilar. Vrăjmaşul înainta cât putea de repede, iar caii osteniţi ai călărimii lui Wiśniowiecki abia putură să-l ajungă. Cu toate că zaporojenii erau vestiţi în lupta de apărare, de astă dată nu se împotriviră ca de obicei. Siguranţa că prinţul însuşi îi urmăreşte le luase tot curajul, făcându-i să-şi piardă orice nădejde de scăpare. Şi-ar fi găsit într-adevăr sfârşitul, deoarece, după împuşcăturile din timpul nopţii, Baranowski rupsese patruzeci de care şi două tunuri, dacă n-ar fi fost voievodul Kievului, care se împotrivi să-i mai fugărească şi îşi retrase oamenii. Din această pricină, între el şi prinţ avu loc o discuţie, pe care o auziră mulţi polcovnici.
― Domnia Ta, întrebă prinţul, de ce vrei să laşi duşmanul să fugă, când ai luptat împotriva lui cu atâta înverşunare? Toată slava pe care ai dobândit-o aseară, o pierzi în această dimineaţă din cauza încetinelii.
― Luminăţia Ta, răspunse voievodul, nu ştiu ce duh sălăşluieşte în oştenii Luminăţiei Tale, dar eu sunt un om alcătuit din carne şi oase, după trudă am nevoie de odihnă, şi oamenii mei la fel. Totdeauna voi merge asupra duşmanului, aşa cum am mers astăzi, când se va împotrivi, dar n-am să urmăresc nişte fugari zdrobiţi.
― Trebuie nimiciţi până la cel din urmă! strigă prinţul.
― Şi ce facem cu asta? întrebă voievodul. Îi nimicim pe aceştia şi vine apoi bătrânul Krzywónos. Arde, distruge şi prăpădeşte oamenii, cum a făcut fiul lui Strzyźawka; pentru înverşunarea noastră plătesc nenorociţii de locuitori.
― O, se jelui prinţul cu mânie, văd că Domnia Ta împreună cu cancelarul şi celelalte căpetenii supreme faci parte din facţia paşnică, cea care vrea să stingă răzvrătirea prin negocieri, dar, pe viul Dumnezeu, nu veţi face nimic, atâta vreme cât mai ţin sabia în mână!
Tyszkiewicz adăugă:
― Eu nu fac parte din nici o facţie, dar sunt al lui Dumnezeu; sunt bătrân şi în curând va trebui să mă înfăţişez înaintea lui. Nu vreau să mă apese prea mult sângele vărsat în războiul civil, aşa că Luminăţia Ta să nu se mire… Iar dacă Luminăţia Ta nutreşte supărare pentru că nu ţi s-a încredinţat rangul de căpetenie supremă, atunci îţi zic: cât priveşte vitejia ţi s-ar fi cuvenit pe drept cuvânt, dar poate că e mai bine că nu ţi l-au dat, fiindcă ai fi înecat în sânge răscoala, şi odată cu ea şi această ţară nefericită.
Jeremi îşi încruntă sprâncenele, grumazul i se încordă şi ochii începură să arunce asemenea fulgere, că toţi cei de faţă încremeniră de teamă pentru voievod, dar tocmai atunci se apropie repede Skrzetuski şi-i spuse prinţului:
― Luminăţia Ta, sunt veşti despre bătrânul Krzywónos.
Luarea-aminte a prinţului se îndreptă în altă parte, şi mânia pricinuită de voievod slăbi. În acest timp fură aduşi cei patru oameni care veniseră cu ştirile. Doi dintre ei, popi pravoslavnici mai în vârstă, cum îl văzură pe prinţ, se aruncară în genunchi înaintea lui.
― Scapă-ne, vlădico, scapă-ne! repetau, întinzându-şi mâinile spre el.
― De unde sunteţi? întrebă prinţul.
― Din Połonne. Bătrânul Krzywónos a împresurat cetatea şi târgul; dacă sabia ta nu va atârna deasupra grumazului său, vom pieri cu toţii.
Prinţul răspunse:
― Ştiu că la Połonne s-a adăpostit multă lume, dar, după câte mi s-a spus, sunt mai mulţi rusini. E spre lauda voastră înaintea lui Dumnezeu că, în loc să vă alăturaţi răzvrătiţilor, vă puneţi împotriva lor, rămânând lângă Republica-mamă. Mă tem totuşi de trădare din partea voastră, aşa cum s-a întâmplat şi la Niemirów.
Trimişii începură să se jure pe toţi sfinţii din cer că oamenii îl aşteaptă pe prinţ ca pe un mântuitor, iar gândul vânzării nici nu le-a trecut prin minte. Spuneau adevărul. Împresurându-i cu o armie de cincizeci de mii de cazaci, Krzywónos se jurase să-i nimicească tocmai pentru că, deşi erau rusini, nu voiau să treacă de partea răsculaţilor.
Prinţul le făgădui să-i ajute, dar grosul oastei se afla la Bystrzyk şi trebuia să aştepte până când se vor împreuna. Trimişii plecară cu mângâierea în suflet, iar Wiśniowiecki se întoarse către voievodul Kievului şi-i spuse:
― Iartă, Domnia Ta! Acum văd şi eu că trebuie să-l las în pace pe Krzywónos cel mic, ca să-l pot ajunge pe bătrânul Krzywónos. Tânărul poate să aştepte mai multă vreme ştreangul. Socot că nu mă vei lăsa singur în această nouă nevoie.
― Se înţelege! răspunse voievodul.
Numaidecât răsunară trâmbiţele, vestind steagurile care urmăreau pe cazaci să se întoarcă. Oamenii aveau nevoie de odihnă, caii trebuia lăsaţi să-şi recapete „răsufletul”. Spre seară sosi şi oastea de la Bystrzyk, aducând şi un sol, pan Stachowicz, de la voievodul de Bracław. Pan Kisiel îi trimitea prinţului o scrisoare plină de admiraţie, în care îl lăuda pentru victoriile obţinute, spunându-i că îşi mântuie ţara de la pierzanie ca un al doilea Marius şi că venirea lui de dincolo de Nipru umplea toate inimile de bucurie. Abia la urmă se arătau pricinile pentru care îi scria. Voievodul de la Brusiłów aducea la cunoştinţă că negocierile au început şi că el însuşi va pleca la Białocerkiew cu alţi comisari, nădăjduind că va putea să-l domolească şi să-l mulţumească pe Chmielnicki. La sfârşit îl ruga pe prinţ ca pe timpul negocierilor să nu-i asuprească prea mult pe cazaci şi, pe cât cu putinţă, să înceteze orice luptă.
Dacă i s-ar fi spus prinţului că tot ţinutul lui de peste Nipru a fost distrus şi toate târgurile făcute una cu pământul n-ar fi suferit cât suferea din cauza acestor scrisori. Erau de faţă Skrzetuski, Baranowski, Zaćwilichowski, cei doi Tyszkiewicz şi Kierdej. Prinţul îşi acoperi ochii cu mâinile şi îşi lăsă capul pe spate, ca şi când ar fi fost nimerit drept în inimă de o săgeată.
― Ruşine! Ruşine! Doamne, lasă-mă să mor, ca să nu fiu martor la asemenea lucruri!
Printre cei care se aflau acolo se înstăpâni o tăcere adâncă; numai prinţul urmă să vorbească:
― Nu mai vreau să trăiesc în această Republică, pentru care trebuie să-mi fie ruşine. Gloatele cazacilor şi ale ţăranilor au scăldat ţara în sânge şi s-au unit cu păgânii împotriva propriei mame. Hatmanii sunt înfrânţi, oştile Coroanei bătute, slava unui popor întreg e călcată în picioare, maiestatea regală jignită, bisericile sunt arse, preoţii şi şleahticii hăcuiţi, femeile ruşinate, şi ce răspunde Republica la aceste nenorociri şi la această ruşine, la amintirea căreia înaintaşii noştri ar muri a doua oară? începe negocieri cu cel care a trădat-o şi a ruşinat-o, unindu-se cu păgânii, şi-i făgăduieşte să-i mulţumească cererile! O, Doamne! Mai bine moartea, căci noi, cei care simţim ocara ţării şi ne jertfim viaţa pentru ea, nu putem trăi în această lume.
Voievodul Kievului tăcea, iar pan Krzysztof, ajutorul judelui de Bracław, rosti după o vreme:
― Pan Kisiel nu înseamnă toată Republica.
― Domnia Ta, răspunse prinţul, nu-mi vorbi de Kisiel, fiindcă ştiu prea bine că el are o grupare întreagă de partea lui; se potriveşte la gânduri cu primatul
{142}
, cancelarul, prinţul Dominik şi cu mulţi alţii, care acum, în timpul
interregni,
ţin în mână frâiele Republicii, înfăţişând maiestatea regală, şi pe care mai mult o ruşinează cu slăbiciunea lor, nedemnă pentru un popor mare, pentru că răzvrătirea nu trebuie înăbuşită prin negocieri, ci în sânge. Un popor de viteji mai bine piere decât să se umilească, stârnind batjocura lumii întregi.
Şi iarăşi prinţul îşi acoperi ochii cu mâinile; priveliştea acestei dureri era atât de jalnică, încât polcovnicii nu mai ştiau cum să-şi stăpânească lacrimile care le veneau în ochi.
― Luminăţia Ta, îndrăzni Zaćwilichowski, să-i lăsăm pe ei să se bată cu limbile, iar noi să ne batem mai departe cu paloşul.
― De bună seamă, răspunse prinţul, gândul ăsta îmi sfâşie inima: ce trebuie să facem? Vedeţi, Domniile Voastre, auzind de nenorocirea care a lovit ţara, am venit aici, trecând prin păduri în flăcări şi prin mlaştini nestrăbătute, fără să dormim şi fără să mâncăm ca lumea, grăbind cu ultimele puteri ca să scăpăm Republica de la distrugere şi ruşine. Braţele ne amorţesc de atâta trudă, foamea ne răsuceşte măruntaiele, rănile ne dor – dar nu luăm în seamă osteneala, dorind numai să oprim duşmanul. Mi s-a spus că aş fi supărat că n-am căpătat rangul de căpetenie supremă. Să judece toată lumea dacă cei ce l-au căpătat sunt mai vrednici decât mine, iar eu iau martor pe Dumnezeu şi pe Domniile Voastre, că îmi jertfesc sângele nu pentru răsplată şi ranguri, ci, ca şi voi, din dragoste curată faţă de ţară. Dar când noi ne dăm aici şi ultima suflare – ce ni se spune? Că panii, la Varşovia, şi Kisiel, la Huszcza, se gândesc cum să-l mulţumească pe acest vrăjmaş
{143}
! Ruşine! Ruşine!!!
― Kiesel e trădător! strigă Baranowski.
La care pan Stachowicz, om cu greutate şi îndrăzneţ, se ridică şi, întorcându-se către Baranowski, îi spuse:
― Ca prieten al voievodului de Bracław şi ca trimis al lui, nu îngădui să fie numit trădător. Şi lui i-a albit barba de atâta supărare, şi el îşi slujeşte ţara, aşa cum înţelege el, poate cu greşeală, dar cu cinste!
― Prinţul nu auzi acest răspuns, fiindcă se adâncise în gânduri şi durere, iar Baranowski nu îndrăznea să facă scandal de faţă cu el, aşa că îşi aţinti numai ochii de oţel asupra lui Stachowicz, ca şi când ar fi vrut să-i spună: „Am să te găsesc eu!” şi puse mâna pe mânerul sabiei, dar, între timp, Jeremi se trezi din îngândurare şi rosti posomorât:
― N-aveam altă alegere, decât sau să nu ne supunem, pentru că în timpul
interregni
ei sunt cei care împart puterea, sau să jertfim onoarea ţării, pentru care am ostenit atâta…
― De la nesupunere vine tot răul din Republică, spuse cu gravitate voievodul de Kiev.
― Aşadar, să îngăduim ruşinarea ţării? Iar dacă mâine ne vor porunci să ne ducem cu ştreangul de gât la Tuhai-bei şi la Chmielnicki, o s-o facem şi pe asta numai ca să ne supunem?
―
Veto!
se auzi pan Krzysztof, ajutorul judelui de Bracław.
―
Veto!
repetă pan Kierdej.
Prinţul se adresă polcovnicilor:
― Vorbiţi şi voi, ca oşteni încercaţi! le zise.
Pan Zaćwilichowski începu după cum urmează:
― Luminăţia Ta, eu am şaptezeci de ani, sunt rusin pravoslavnic, am fost comisar al cazacilor, şi însuşi Chmielnicki îmi zicea „tată”. Ar trebui dar să fiu pentru negocieri, dar dacă e vorba să aleg între „ruşine” si „război”, apoi şi când oi coborî în mormânt tot războiul am să-l aleg.
― Război! repetă Skrzetuski.
― Război, război! repetară peste zece glasuri, printre care pan Krzysztof, panii Kierdej, Baranowski şi aproape toţi cei de faţă.
― Război! Război!
― Fie după vorbele voastre, răspunse prinţul, şi lovi cu buzduganul în scrisoarea deschisă a voievodului Kisiel.
―
―
―
―
―
CAPITOLUL XXVIII
O
ZI
MAI
TÂRZIU
,
CÂND
OASTEA
poposi la Rylców, prinţul îl chemă pe Skrzetuski şi îi spuse:
― Forţele noastre sunt puţine şi vlăguite, iar Krzywónos are şaizeci de mii de oşteni şi creşte în putere pe zi ce trece, pentru că gloatele vin mereu alături de el. În voievodul Kievului nu pot să mă încred prea mult, deoarece în adâncul sufletului ţine cu facţia păcii şi merge cu mine fără plăcere. Avem nevoie de ajutoare. Aud că nu departe de Konstantynów stau doi polcovnici: Osiński cu garda regală şi Korycki. Iei cu tine o sută de seimeni de Curte şi te duci la ei cu o scrisoare de la mine, rugându-i să se grăbească şi să pornească spre mine fără pic de zăbavă, pentru că după câteva zile îl voi lovi pe Krzywónos. Nimeni nu-mi îndeplineşte poruncile mai bine ca tine, de aceea te şi trimit pe tine; e o treabă însemnată.
Skrzetuski se înclină şi în aceeaşi seară plecă spre Konstantynów; mergea noaptea ca să se poată strecura printre podghiazurile lui Krzywónos, ce băteau împrejurimile, şi gloatele care stăteau la pândă prin păduri şi la drumul mare.