Authors: Henryk Sienkiewicz
Doi polcovnici, Handźa şi Ostap, plecară la Nesterwar, pe care-l cuceriră, tăind pe toţi şleahticii şi populaţia evreiască. Cneazului Czetwertyński îi reteză capul propriul morar în pragul castelului, iar prinţesa ajunse roaba lui Ostap. Ceilalţi polcovnici porniră prin alte părţi, şi izbânda îi întovărăşi pretutindeni, pentru că inimile lehilor erau cuprinse de spaimă, „neobişnuită pentru acest popor”, o spaimă care smulge sabia din mână, storcând toată vlaga.
Polcovnicii îi certau adesea pe Chmielnicki: „De ce nu porneşti spre Varşovia, te tot odihneşti, faci farmece cu vrăjitoarele, te îmbeţi cu horilcă şi îngădui lehilor să-şi vină în fire şi să-şi adune oştile?” Ba uneori şi gloatele urlau noaptea în jurul cvartirului lui Chmielnicki, cerându-i să-i ducă asupra leşilor. Chmielnicki aţâţase răscoala şi îi dăduse o putere înfricoşătoare, dar acum începea să creadă că acea putere îl împinge către un viitor necunoscut; de multe ori îşi aţintea privirea întunecată spre acel viitor, străduindu-se să-l cerceteze, şi inima i se umplea de teamă.
Cum spuneam, dintre toţi polcovnicii şi atamanii, numai el cunoştea puterea înfricoşătoare care se ascundea în slăbiciunea aparentă a Republicii. Aţâţase răzmeriţa, biruise la Apele Galbene, biruise la Korsuń, nimicise oştile Coroanei, dar ce avea să urmeze?
Chema polcovnicii la sfat, se uita la ei cu privirile încruntate, de care tremurau cu toţii, şi le punea mohorât aceeaşi întrebare: „Ce facem? Ce vreţi voi?”
― Să mergem la Varşovia? Păi o să vină aici cneazul Wiśniowiecki şi o să se arunce ca un trăsnet asupra femeilor şi copiilor voştri, lăsând numai pământul şi apa în urma lui, apoi o să pornească după noi spre Varşovia cu toţi şleahticii care i se vor alătura şi, prinşi între două focuri, o să pierim cu toţii în ţeapă, dacă nu în bătălie…
― Nu putem să ne bizuim pe prietenia tătarilor. Astăzi sunt cu noi, iar mâine se întorc împotriva noastră şi pleacă la Crîm sau ne vând capetele panilor.
― Aşa că, spuneţi şi voi, ce să facem! Să-l lovim pe Wiśniowiecki? El va izbuti să ţină piept puterii noastre şi tătarilor, dar în acest timp, oştile se adună înăuntrul Republicii şi pornesc în ajutorul lui. Alegeţi…
Polcovnicii tăceau îngroziţi, iar Chmielnicki vorbea.
― De ce aţi amuţit? De ce nu mă mai îndemnaţi să plec la Varşovia? Dacă nu ştiţi ce-i de făcut, atunci lăsaţi-vă în seama mea, şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi scăpa capetele voastre şi pe al meu şi voi dobândi mulţumire pentru oştile zaporojene şi pentru toţi cazacii.
Mai rămânea un singur mijloc: negocierile. Chmielnicki ştia bine cât putea să stoarcă de la Republică pe această cale; nădăjduia că Seimul va prefera mai curând o despăgubire oricât de mare, decât alte dări, recrutările şi războiul care putea să fie şi lung şi greu. Mai ştia, în sfârşit, că la Varşovia fiinţa o grupare puternică în frunte cu regele, de moartea căruia nu avea încă ştire
{138}
, cancelarul şi mai mulţi magnaţi care erau bucuroşi să-şi păstreze averile din Ucraina, să facă din cazaci o mare putere în mâna regelui şi să încheie pace cu el folosind miile de oşteni adunaţi în războaiele cu duşmanii din afară. În asemenea împrejurări, Chmielnicki putea să capete pentru sine un rang de seamă, dobândind din mâna regelui buzduganul de hatman, iar pentru cazaci nenumărate drepturi.
Iată de ce întârzia de atâta vreme la Białocerkiew. Se înarma, răspândea chemări în toate părţile strângând oamenii şi alcătuia armii întregi, punând mâna pe fortăreţe, pentru că ştia că numai cu un potrivnic puternic vor sta de vorbă; iată de ce nu pornea spre Varşovia.
Oho! Dacă ar fi putut să încheie pace prin negocieri!… Atunci ar fi smuls arma din mâna lui Wiśniowiecki pe aceeaşi cale, iar dacă cneazul nu se supunea, nu Chmielnicki, ci prinţul ar fi fost răzvrătitul care purta războiul, nesocotind voinţa regelui şi a Seimului.
Atunci ar fi pornit asupra lui Wiśniowiecki, dar cu împuternicirea regelui şi a Republicii, făcând să sune ceasul din urmă nu numai pentru cneaz, ci pentru toţi magnaţii din Ucraina, pentru averile şi latifundiile lor.
Aşa gândea hatmanul impostor al zaporojenilor, asemenea „castel” îşi înălţa pentru viitor. Dar pe schelăria pregătită pentru acel „castel” se aşezau adesea păsările negre ale grijii, îndoielii şi temerilor croncănind ameninţător.
Era oare destul de puternică gruparea pacifistă de la Varşovia? Vor începe negocierile cu el? Ce vor spune Seimul şi senatul? Îşi vor astupa urechile la gemetele şi chemările Ucrainei, vor închide ochii la lumina pojarului?…
Înrâurirea panilor nu avea să precumpănească asupra proprietăţilor, pe care stăpânii lor voiau să le apere? Republica era oare atât de înspăimântată, încât să-l ierte că s-a împrietenit cu tătarii?
Pe de altă parte, sufletul lui Chmielnicki era chinuit de îndoiala dacă nu cumva răzmeriţa crescuse prea mult. Gloatele sălbatice aveau să se lase strunite? Dacă el, Chmielnicki, va încheia pacea, iar răzvrătiţii vor întinde mai departe, în numele lui, măcelul şi pârjolul, răzbunându-şi nădejdile spulberate chiar asupra lui? Apele puhoiului se umflaseră ca marea în furtună! Împrejurările erau înfricoşătoare! Dacă răscoala nu se lărgea atât, era prea slab şi nu-l lua nimeni în seamă, iar acum, fiindcă răscoala era prea puternică, prin forţa lucrurilor nu mai putea fi vorba de nici o înţelegere.
― Ce va fi?
― Când asemenea gânduri năvăleau în capul hatmanului, se închidea în cvartirul său şi bea zile şi nopţi în şir. Atunci printre polcovnici şi gloate se răspândea vestea: „Hatmanul bea”! – şi după pilda lui beau cu toţii, disciplina slăbea, prinşii erau ucişi, se încăierau între ei, jefuiau prăzile, începea ziua Judecăţii de Apoi, stăpânirea spaimei şi a cruzimilor de tot felul. Białocerkiew devenea un adevărat iad.
Până când într-o zi, la hatmanul beat intră şleahticul Wyhowski, luat rob la Korsuń şi înaintat la rangul de secretar al hatmanului. Intră şi începu să-l scuture fără menajamente pe beţivan, apoi îl luă de braţe, îl aşeză pe pat şi-l făcu să se trezească.
― Ce dracu’ mai e? întrebă Chmielnicki.
― Jupâne hatman, scoală-te şi vino-ţi în fire! răspunse Wyhowski. A venit o solie!
Chmielnicki sări în picioare, şi într-o clipă mintea i se limpezi.
― Hei! strigă la feciorul cazac care stătea în uşă, mantia, calpacul şi buzduganul!
Apoi către Wyhowski:
― Cine a venit? De la cine?
― Preotul Patroni Lasko de la Huszcza din partea voievodului de Bracław.
― Din partea lui pan Kisiel?
― Întocmai.
― Slavă Tatălui şi Fiului, slavă Sfanţului Duh şi Sfintei Precista!! rosti Chmielnicki, închinându-se.
Şi faţa i se lumină, înseninându-se; începeau negocierile.
Dar în aceeaşi zi veniră ştiri de-a dreptul potrivnice soliei de pace a lui pan Kisiel.
Se spunea că prinţul, după ce lăsase timp de odihnă oştilor trudite de marşul prin păduri şi mlaştini, intrase în ţinutul răsculat: că bate, arde şi taie; că pâlcul trimis sub conducerea lui Skrzetuski împrăştiase o ceată de două mii de cazaci, nimicindu-i până la unul; în sfârşit, că însuşi prinţul luase cu asalt Pohrebiszcze, târgul prinţilor Zbaraski, lăsând în urmă doar apa şi pământul. Se povesteau lucruri înspăimântătoare despre năvala şi cucerirea cetăţuii Pohrebiszcze, bârlogul celor mai îndârjiţi jefuitori. Prinţul ar fi spus, zice-se, oştenilor: „Ucideţi-i în aşa fel, încât să simtă că mor”
{139}
. Aşa că se făptuiseră cruzimi înfiorătoare; Din tot târgul nu scăpase nimeni cu viaţă. Şapte sute de prinşi fuseseră spânzuraţi, două sute traşi în ţeapă. Se vorbea de asemenea de sfredelirea ochilor cu burghiul şi de arderea la foc încet. Răzvrătirea se stinse dintr-odată prin împrejurimi. Localnicii fugeau la Chmielnicki sau îl întâmpinau pe stăpânul de la Łubnie în genunchi, cu sare şi pâine, cerşindu-i îndurare. Toate cetele mai mici fuseseră zdrobite, iar în pădure, după cum întăreau fugarii din Samhorodek, Spiczyn, Plesków şi Wachnówka, nu era copac în care să nu atârne un cazac.
Şi toate acestea se întâmplau în apropiere de Białocerkiew şi de armia de sute de mii a lui Chmielnicki.
De aceea, când hatmanul află isprăvile prinţului, începu să mugească de mânie ca un taur înjunghiat. De o parte negocieri, de cealaltă paloşul. Dacă pornea asupra prinţului, însemna că nu vrea să primească propunerile voievodului de la Brusiłow.
Singura nădejde erau tătarii. Chmielnicki plecă la cvartirul lui Tuhai-bei.
― Tuhai-bei, prietene, spuse după ce-i făcu obişnuitele închinăciuni, scapă-mă şi acum, aşa cum m-ai scăpat la Apele Galbene şi la Korsuń. A venit un trimis al voievodului de Bracław cu o scrisoare, în care voievodul îmi făgăduieşte să mă despăgubească şi să întoarcă vechile slobozenii ale oştilor zaporojene, dacă încetez războiul, lucru pe care sunt nevoit să-l fac, spre a-mi dovedi sinceritatea şi bunăvoinţa. Am primit însă veste despre neprietenul meu, prinţul Wiśniowiecki, că a distrus Pohrebyszcze şi n-a cruţat pe nimeni; îi taie şi-i trage în ţeapă pe cazaci, găurindu-le ochii cu sfredelul. Eu nu pot să merg asupra lui, drept care vin cu închinăciune la tine ca să porneşti îndată cu tătarii asupra vrăjmaşului meu şi al tău, fiindcă altfel se va năpusti asupra taberei.
Mârza, care stătea pe o grămadă de covoare luate la Korsuń sau prădate de prin conacele şleahticilor, se legănă o vreme înainte şi înapoi, îşi miji ochii ca şi când ar fi vrut să se gândească mai bine, şi răspunse:
― Allah! Eu nu pot să fac asta.
― De ce? întrebă Chmielnicki.
― Pentru că şi aşa am pierdut pentru tine destui bei şi ciauşi la Apele Galbene şi la Korsuń; de ce să-i pierd şi pe alţii? Jarema e un mare războinic! Mă duc asupra lui, dacă mergi şi tu, dar singur nu. Nu sunt prost să pierd într-o singură bătălie tot ce am dobândit până acum; mai bine îmi trimit bulucurile după pradă şi robi. Am făcut destul pentru voi, câini necredincioşi. Eu nu mă duc, şi am să-l sfătuiesc şi pe han să nu se ducă. Am zis.
― Ai jurat să mă ajuţi!
― Aşa-i, dar am jurat să lupt alături de tine, nu în locul tău. Pleacă de-aici!
― Ţi-am îngăduit să iei robi locuitorii Ucrainei, ţi-am dat prăzile, ţi i-am dat pe hatmani.
― Dacă nu mi i-ai fi dat tu, te-aş fi dat eu lor.
― Mă duc la han.
― Afară, berbecule, când îţi spun.
Şi mârzacul începu să-şi rânjească colţii strălucitori. Chmielnicki înţelese că nu poate să facă nimic, ba era chiar cu primejdie să mai zăbovească aici, aşa că se ridică şi se duse într-adevăr la han.
Dar hanul îi dădu acelaşi răspuns. Tătarii îşi aveau înţelepciunea lor şi căutau să tragă numai foloasele. În loc să înfrunte într-o bătălie hotărâtoare o căpetenie care trecea drept neînvinsă, preferau să-şi răspândească ciambulurile şi să se îmbogăţească fără vărsare de sânge.
Chmielnicki se întoarse cuprins de turbare la cvartirul său şi, din pricina deznădejdii, se apropie de urciorul cu horilcă, dar Wyhowski i-l smulse din mână.
― Nu mai bea, hatmane, îi spuse. Solul aşteaptă, şi trebuie să-l trimitem înapoi.
Chmielnicki se înfurie groaznic.
― Am să dau poruncă să vă tragă în ţeapă pe amândoi!
― Eu nu-ţi mai dau horilcă. Când soarta te-a înălţat atât de sus, nu ţi-e ruşine să te îmbeţi ca un cazac de rând!? Ptiu! Ptiu! Hatmane, aşa ceva nu se cuvine. Au aflat toţi de venirea solului. Oastea şi polcovnicii vor să se adune la sfat. Nu e timpul să bei, bate fierul cât e cald, fiindcă acum poţi să închei pacea şi să dobândeşti tot ce vrei; după aceea va fi prea târziu şi sunt în joc viaţa mea şi a ta. Trimite îndată solie la Varşovia şi cere îndurarea regelui.
― Eşti un om înţelept, îi zise Chmielnicki. Porunceşte să bată clopotul pentru sfat şi spune polcovnicilor de pe maidan că ies numaidecât.
Wyhowski ieşi, iar după o clipă răsună clopotul pentru sfat, la bătaia căruia oştile zaporojene începură să se adune îndată. Căpeteniile şi polcovnicii îşi ocupară locurile: fiorosul Krzywónos, mâna dreaptă a lui Chmielnicki, Krzeczowski, paloşul cazacilor, bătrânul şi încercatul Filon Dzedziala, polcovnicul de la Kropiwna, Feodor Łoboda din Perejasław, cumplitul Fedoreńko de la Kalnik, sălbaticul Puszkareńko de la Połtawa, care avea în subordine numai păzitori de vite, Szumejko de la Niż, focosul Czarnota din Hadziacz, Jakubowicz de la Czehryn, apoi Nosacz, Hładki, Adamowicz, Gluch, Pułjan, Panicz – nu erau toţi, fiindcă unii erau plecaţi, iar alţii pe ceea lume, trimişi acolo de prinţul Jeremi.
De astă dată tătarii nu fură chemaţi la sfat. „Frăţia” se adunase alături pe maidan, îndepărtând gloatele cu ciomegele sau chiar cu bicele de luptă, omorând pe cei mai îndărătnici.
În cele din urmă se arătă Chmielnicki însuşi, îmbrăcat în roşu, cu calpacul pe cap şi cu buzduganul în mână. Lângă el păşea, alb colilie, preotul ortodox Patroni Lasko, iar de partea cealaltă venea Wyhowski cu hârtiile în mână.
Chmiel se aşeză între polcovnici şi tăcu o vreme, apoi îşi scoase calpacul de pe cap, în semn că sfatul începe, se ridică şi începu să vorbească cele ce urmează:
― Jupâni polcovnici şi atamani, binefăcătorii mei! Vă este cunoscut că pentru nedreptăţile pe care le-am îndurat fără vină, am fost siliţi să punem mâna pe arme şi, cu ajutorul prealuminatului han de la Crîm, să luptăm pentru vechile slobozenii şi privilegii, răpite nouă de magnaţi, fără voia Măriei Sale regele. Care faptă a fost binecuvântată de Dumnezeu; coborând asupra tiranilor noştri o spaimă neobişnuită, a pedepsit fărădelegile şi asupririle lor, iar pe noi ne-a răsplătit cu izbânzi însemnate, pentru care îi mulţumim cu inimi recunoscătoare. Acum când trufia lor a fost pedepsită, se cuvine să ne gândim a înceta vărsarea de sânge creştinesc, căci aşa ne porunceşte Dumnezeu cel milostiv şi credinţa noastră pravoslavnică, dar să nu lăsăm sabia din mână până când, după voinţa prealuminatului nostru rege, nu ne vor fi înapoiate vechile înlesniri şi privilegii. Voievodul de Bracław îmi scrie că acest lucru poate să se întâmple, şi aşa gândesc şi eu, pentru că nu noi, ci magnaţii Potocki, Kalinowski, Wiśniowiecki şi Koniecpolski au ieşit de sub ascultarea Majestăţii Sale şi a Republicii, iar noi i-am pedepsit, drept pentru care ni se cuvine mulţumire şi răsplată din partea regelui şi a stărilor. Vă rog dară pe voi, binefăcătorii şi binevoitorii mei, să citiţi scrisoarea trimisă mie de voievodul de Bracław prin părintele Patroni Lasko, şleahtic de credinţă pravoslavnică, şi să hotărâţi cu înţelepciune ca să înceteze vărsarea de sânge creştinesc şi să ni se dea mulţumirea şi răsplata ce ni se cuvin pentru ascultarea şi credinţa faţă de Republică.