Authors: Henryk Sienkiewicz
Oprindu-se la Perejasław, porunci micului Wołodyjowski şi lui Kuszel să-şi răspândească dragonii în toate părţile, spre Czerkasy, Mantów, Siekierno, Buczak, Stajki, Trechtymirów şi Rzyszczów, pentru a strânge toate bărcile şi podurile care se găseau prin împrejurimi. După aceea, oastea avea să treacă de pe malul stâng al râului la Rzyszczów.
Pâlcurile trimise aflară despre înfrângere de la fugarii întâlniţi ici şi colo, dar în toate locurile nu găsiră nici o barcă, deoarece, cum s-a mai spus, jumătate din ele le luase mai demult marele hatman al Coroanei pentru Krzeczowski şi Barabasz, iar celelalte fuseseră distruse de mulţimea răsculată pe malul drept de frica prinţului. Cu toate acestea, pan Wołodyjowski ajunse pe malul drept cu vreo zece oameni, pe o plută pe care poruncise s-o încherbeze la repezeală din trunchiuri de copaci. Acolo prinse o mică ceată de cazaci, pe care-i înfăţişă înaintea prinţului. De la ei află prinţul despre proporţiile uriaşe ale răzvrătirii şi despre urmările înfricoşătoare pe care le avusese înfrângerea de la Korsuń. Întreaga Ucraină se răsculase. Răzvrătirea se revărsase ca un puhoi de ape care se rostogoleşte pe o câmpie şi înghite, cât ai clipi din ochi, întinderi din ce în ce mai mari. Şleahta se apăra în castele şi cetăţi, dintre care multe fuseseră cucerite.
Chmielnicki creştea cu fiecare clipă în putere. Cazacii prinşi socoteau numărul oştilor sale la două sute de mii de oameni, dar aceste forţe puteau cu uşurinţă să crească îndoit într-un răstimp de numai câteva zile. Tocmai de aceea se oprise după bătălie la Korsuń, unde, folosindu-se de o clipă de linişte, îşi punea în ordine cetele nenumărate. Împărţea gloatele de ţărani în polcuri, alegându-le polcovnici dintre atamanii şi esaulii mai încercaţi, şi trimitea detaşamente mai mici sau părţi întregi de oaste pentru cucerirea fortăreţelor apropiate. Cântărind toate acestea, prinţul Jeremi înţelese că, din lipsă de bărci, a căror pregătire pentru 6000 de oşteni ar fi luat câteva săptămâni, şi din pricina puterii peste măsură de mari a vrăjmaşului, nu era chip să treacă Niprul în locul în care se afla. În sfatul de război, pan Polanowski, polcovnicul Baranowski, străjerul Aleksander Zamoyski, pan Wołodyjowski şi Wurcel erau de părere să pornească spre miazănoapte, către Czernihów, care se găsea în spatele unor păduri nepătrunse, apoi să ajungă la Lubecz, şi abia acolo să treacă râul spre Brahin. Era drum lung şi primejdios, pentru că dincolo de codrii de la Czernihów se întindeau spre Brahin mlaştini uriaşe, foarte greu de trecut şi pentru pedestrime, ce să mai vorbim de călărimea în zale, de care şi de tunuri! Prinţului îi plăcu totuşi acest plan, dar înainte de a pleca la acest drum lung şi, după cum se aştepta, fără întoarcere, voia să se mai arate din loc în loc în ţinuturile sale, pentru a împiedica lărgirea răscoalei şi a strânge pe şleahtici sub oblăduirea lui. Dorea să răspândească spaima şi să lase în urmă amintirea acestei spaime care, în lipsa lui, avea să fie singurul străjer al ţării şi ocrotitorul tuturor celor care nu erau în stare să se alăture oastei. În afară de asta, Prinţesa Gryzelda, jupâniţele Zbaraski, fetele de casă, Curtea întreagă şi câteva regimente de pedestraşi erau încă la Łubnie, aşa că prinţul se hotărî să meargă acolo şi să-şi ia rămas-bun.
Oştile porniră în aceeaşi zi, având în frunte pe Wołodyjowski cu dragonii săi, care, cu toate că erau cu toţii rusini, învăţaţi cu disciplina şi schimbaţi în oşteni adevăraţi, întreceau în credinţă aproape toate celelalte steaguri. Ţara era încă liniştită. Unde şi unde se alcătuiseră cete de tâlhari care jefuiau deopotrivă conacele şleahticilor şi avutul ţăranilor. O mare parte dintre ei fură prinşi pe drum şi traşi în ţeapă. Ţăranii nu se răzvrătiseră nicăieri. Minţile clocoteau, focul era în ochii şi sufletele ţăranilor care se înarmau pe tăcute şi fugeau dincolo de Nipru. Groaza ţinea în frâu setea de sânge şi de omor. Erau totuşi unele semne prevestitoare de rău; prin satele în care ţăranii nu plecaseră până atunci la Chmielnicki, la apropierea oştilor prinţului fugeau parcă de teamă că înfricoşătorul cneaz avea să le citească pe faţă gândurile ascunse, pedepsindu-i dinainte. Într-adevăr, acolo unde găsea cel mai mic semn de uneltire a revoltei pedepsea fără cruţare; răsplătea cu dărnicie şi pedepsea fără milă şi măsură. Se putea spune că pe amândouă părţile Niprului rătăceau doi strigoi: unul împotriva şleahtei – Chmielnicki, celălalt împotriva răzvrătiţilor – prinţul Jeremi. În popor se spunea, în şoaptă, că atunci când se vor întâlni amândoi, o să se întunece soarele şi o să se înroşească apele tuturor râurilor. Dar ciocnirea nu avea să fie prea curând, pentru că Chmielnicki, care făcuse praf oştile Coroanei şi luase pe hatmani în robie, aflându-se acum în fruntea a sute de mii de luptători, se temea de stăpânul de la Łubnie care voia să-l caute peste Nipru. Oastea prinţului tocmai trecuse apa Śleporódului, iar prinţul se oprise pentru odihnă la Filipow, când i se dădu de ştire că au sosit trimişii lui Chmielnicki cu o scrisoare şi roagă să fie ascultaţi. Prinţul porunci să se înfăţişeze numaidecât. Şase zaporojeni intrară în casa ajutorului de staroste, în care se afla prinţul, cu destulă semeţie, mai ales cel mai vârstnic, atamanul Sucharuka, care avea în minte înfrângerea de la Korsuń şi gradul proaspăt de polcovnic. Când se uitară în ochii prinţului, îi cuprinse o spaimă cumplită; căzându-i la picioare, nu mai îndrăzneau să rostească nici o vorbă.
Prinţul, înconjurat de cei mai de seamă cavaleri, le porunci să se ridice şi îi întrebă ce-i aduce la el.
― Am venit cu o scrisoare de la hatman, răspunse Sucharuka.
Prinţul îşi aţinti privirile asupra cazacului şi rosti liniştit, apăsând pe fiecare cuvânt:
― De la un lotru, un tâlhar şi un jefuitor, nu de la hatman.
Zaporojenii păliră, sau mai degrabă se învineţiră şi, lăsându-şi capetele pe piept, stăteau tăcuţi lângă uşă.
Prinţul porunci lui pan Maszkiewicz să ia scrisoarea şi să citească.
Scrisoarea era plină de umilinţă. Şi, deşi se afla după izbânda de la Korsuń, în Chmielnicki vulpea precumpănea leul, şarpele precumpănea vulturul, ţinând seama că îi scrie lui Wiśniowiecki
{128}
. Poate că se gudura, numai ca să-l liniştească şi să-l muşte apoi mai lesne, dar oricum, se gudura. Scria că cele ce s-au întâmplat s-au întâmplat numai din vina lui Czapliński, iar pentru nenorocul hatmanilor nu e vinovat el, Chmielnicki, ci numai soarta lor rea şi asupririle îndurate de cazacii din Ucraina. El îl roagă pe prinţ să nu-i poarte pică şi să binevoiască a-l ierta, drept pentru care el va rămâne întotdeauna sluga supusă şi umilă a prinţului şi, ca să câştige bunăvoinţa prinţului pentru trimişii săi şi să-i ferească de asprimea mâniei lui, aduce la cunoştinţă că-l va slobozi nevătămat pe husarul Skrzetuski, prins la Sici.
Aici urmau jeluiri împotriva trufiei lui Skrzetuski, care nu voise să ia scrisorile lui Chmielnicki, către prinţ, prin care faptă jignise adânc rangul lui de hatman şi toată oastea zaporojeană. Chmielnicki dădea toată vina pe această trufie dispreţuitoare cu care se purtau lehii faţă de cazaci, pentru tot ce se petrecuse, începând cu Apele Galbene până la Korsuń. Îşi încheia scrisoarea cu asigurări de credinţă şi părere de rău faţă de Republică, oferindu-şi serviciile bunăvoinţei prinţului.
Ascultând această scrisoare, înşişi trimişii erau miraţi, pentru că nu ştiau dinainte ce scria hatmanul şi presupuneau că aduce mai degrabă ocări şi sfidări trufaşe decât rugăminţi. Pentru ei era limpede că Chmielnicki nu voia să pună totul pe o carte împotriva unui războinic atât de vestit şi, în loc să pornească cu toată puterea asupră-i, zăbovea, căuta să-l înşele prin umilinţă, pesemne pentru ca forţele prinţului să se fărâmiţeze în marşuri şi încăierări cu cete mărunte, într-un cuvânt: se vedea că se teme de prinţ. Aşa că trimişii deveniră şi ei mai umili, urmărind, în timpul citirii, cu luare-aminte faţa prinţului, să vadă dacă nu-şi citesc moartea pe ea. Cu toate că, venind aici, erau pregătiţi să moară, acum erau cuprinşi de frică. Prinţul asculta liniştit, doar din vreme în vreme îşi cobora pleoapele peste ochi, ca şi când ar fi vrut să oprească fulgerele tăinuite în ei, dar se vedea cât de colo că îşi înfrâna o mânie năprasnică. Atunci când se termină scrisoarea, nu adresă nici un cuvânt trimişilor, şi-i porunci doar lui Wołodyjowski să-i ia şi să-i ţină sub pază, iar el se întoarse către polcovnici şi le vorbi astfel:
― Mare este viclenia acestui duşman, căci sau vrea să mă liniştească pentru a năvăli asupra mea, sau vrea să înainteze înăuntrul Republicii şi să încheie o înţelegere, obţinând iertarea stărilor şi a regelui; atunci se va simţi în siguranţă, fiindcă dacă aş vrea să-l mai urmăresc, aş merge împotriva voinţei Republicii şi aş trece eu drept răzvrătit, şi nu el.
Wurcel îşi luă capul în mâini.
― O,
vulpes astuta
!
{129}
― Ce mă sfătuiţi să fac, Domniile Voastre? întrebă prinţul. Vorbiţi cu îndrăzneală, iar după aceea am să vă spun care-i voinţa mea. Bătrânul Zaćwilichowski, care părăsise Czehrynul de mult şi venise alături de prinţ, spuse:
― Facă-se după voia Luminăţiei Tale; dacă ne este îngăduit să ne rostim părerea, atunci zic: cu agerimea dintotdeauna Luminăţia Ta a înţeles intenţiile lui Chmielnicki, căci acestea sunt şi nu altele; socotesc că nu trebuie să ţinem seama de scrisoarea lui şi, adăpostind-o mai întâi pe prinţesă, să trecem Niprul şi să începem războiul înainte ca Chmielnicki să încheie vreo înţelegere; ar fi o ruşine pentru Republică dacă ar da uitării asemenea
insulta.
Apoi, aici se întoarse către polcovnici, aştept părerea Domniilor Voastre, fără să o socotesc pe a mea fără greş.
Străjerul taberei, pan Aleksander Zamoyski, îşi lovi sabia cu mâna:
― Jupâne stegar,
senectus
{130}
vorbeşte prin Domnia Ta şi
sapientia
{131}
. Trebuie să retezăm capul acestei hidre, până când nu creşte şi nu ne înghite şi pe noi.
―
Amen!
rosti preotul Muchowiecki.
Ceilalţi polcovnici, în loc să vorbească, începură, după pilda străjerului, să zăngăne săbiile, să gâfâie şi să scrâşnească, dar pan Wurcel vorbi în acest chip:
― Luminăţia Ta! E o ocară pentru numele Luminăţiei Tale că acest tâlhar a îndrăznit să scrie Luminăţiei Tale, pentru că dacă atamanul de tabără are un rang recunoscut şi întărit de Republică, şi la fel atamanii de curene, acesta este un hatman impostor, care nu poate să fie socotit altfel decât ca un răufăcător, lucru pe care pan Skrzetuski l-a înţeles foarte bine atunci când n-a vrut să-i primească scrisorile către Luminăţia Ta.
― Aşa gândesc şi eu, spuse prinţul, iar pentru că pe el nu pot să-l ajung, va fi pedepsit în persoana trimişilor săi.
Spunând aceste cuvinte, se întoarse către polcovnicul steagului de tătari de la curte:
― Jupâne Wierszułł, porunceşte tătarilor Domniei Tale să taie capetele acestor cazaci şi să cioplească o ţeapă pentru mai-marele lor; să-l tragă în ţeapă fără întârziere.
Wierszułł îşi înclină capul roşcat ca para focului şi ieşi, iar preotul Muchowiecki, care-l domolea pe prinţ de obicei, îşi împreună mâinile ca pentru rugăciune şi-l privi stăruitor în ochi, dorind să-i capete îndurarea.
― Ştiu, părinte, ce doreşti, spuse prinţul voievod, dar nu se poate. E nevoie de această pedeapsă şi pentru cruzimile pe care le făptuiesc dincolo de Nipru, pentru demnitatea mea şi pentru binele Republicii. Trebuie să se arate, fără putinţă de tăgadă, că mai este cineva care nu se teme de acest ataman, socotindu-l un răufăcător care, deşi scrie cu umilinţă, se poartă cu mare obrăznicie, ca un prinţ încoronat al Ucrainei, aducând asupra Republicii un prăpăd cum de mult nu s-a mai văzut.
― Luminăţia Ta, el l-a lăsat slobod pe pan Skrzetuski, rosti sfios preotul.
― Îţi mulţumesc în numele lui că îl asemuieşti cu nişte ucigaşi. Prinţul încruntă sprâncenele. Ajunge. Văd, vorbi apoi, adresându-se polcovnicilor, că Domniile Voastre vă daţi cu toţii
sufragia
pentru război; aceasta este şi voinţa mea. Să mergem, aşadar, la Czernihów, adunând în drum pe toţi şleahticii, şi să trecem Niprul la Brahin; pornim aproape de amiază. Acum, la Łubnie!
― Doamne ajută! rostiră polcovnicii.
În clipa aceea uşa se deschise şi în prag se ivi Roztworowski, înlocuitorul comandantului steagului moldovenesc, trimis în cercetare acum două zile, cu trei sute de cai.
― Luminăţia Ta, strigă, răzvrătirea se întinde! Rozłogi au ars, iar steagul lui Wasilówka a fost nimicit cu totul.
― Cum? Ce? Unde? întrebară din toate părţile.
Prinţul ridică mâna, să se facă tăcere, şi începu să-l cerceteze pe nou-sosit:
― Cine a făcut asta – tâlharii sau vreun pâlc de oaste?
― Oamenii spun că Bohun.
― Bohun?
― Aşa-i.
― Şi când s-a întâmplat?
― Cu trei zile înainte.
― Te-ai luat după urmele lor? I-ai ajuns, ai prins vreo limbă?
― Am alergat după ei, dar n-am putut să-i ajung, fiindcă după trei zile era prea târziu. Am aflat ştiri pe drum; au fugit înapoi către Czehryn, apoi s-au împărţit. Jumătate au luat-o spre Czerkasy, iar ceilalţi spre Zołotonosza şi Prochorówka.
La acestea pan Kuszel:
― Eu am întâlnit ceata care mergea la Prochorówka, spuse, am adus asta la cunoştinţa Luminăţiei Tale. Spuneau că i-a trimis Bohun să împiedice fuga ţăranilor dincolo de Nipru, de aceea i-am lăsat în pace.
― Domnia Ta ai făcut o prostie, dar nu te învinuiesc. E greu să nu greşeşti când trădarea pândeşte la fiecare pas şi pământul frige sub picioare, spuse prinţul.
Deodată îşi luă capul în mâini.
― Dumnezeule atotputernic! exclamă. Îmi aduc aminte ce-mi spunea Skrzetuski, că Bohun i-a pus gând rău jupâniţei Kurcewicz. Acum înţeleg de ce au ars Rozłogi. Fata trebuie să fi fost răpită. Hei, Wołodyjowski, la mine! Ia cinci sute de cai şi porneşte încă o dată către Czerkasy; Bychowiec să se ducă cu cinci sute de moldoveni la Zołotonosza şi la Prochorówka. Nu cruţaţi caii; cel care îmi aduce fata capătă moşia Demianówka până la sfârşitul vieţii. Plecaţi! Plecaţi!
Apoi către polcovnici:
― Iar noi, jupâni, la Rozłogi şi la Łubnie!
Polcovnicii se împrăştiară de la casa stărostiei şi se repeziră la steagurile lor. Slujitorii alergară să încalece pe cai; prinţului i se aduse murgul
dzianetto
pe care-l folosea de obicei la drum lung. În curând steagurile porniră, îndreptându-se ca un şarpe ce strălucea în multe culori spre drumul Filipówului.