Authors: Henryk Sienkiewicz
Lângă roata fântânii o privelişte sângeroasă lovi ochii oştenilor. În parii gardului se vedeau înfipte cinci capete de cazaci retezate, care priveau la oştile ce treceau cu albul mort al ochilor deschişi, iar mai înapoi, dincolo de fântână, pe o colină verde, se zbătea încă şi tremura în ţeapă atamanul Sucharuka. Vârful ascuţit îi străpunsese jumătate din trup, dar nenorocitul cazac mai avea de pătimit ceasuri lungi; înainte de a-l linişti moartea, putea să se zbată aşa până seara. Acum însă nu numai că era viu, dar îşi întorcea ochii înfiorători după fiecare steag care trecea; ochi care spuneau: „Să vă pedepsească Dumnezeu, pe voi, pe copiii şi pe nepoţii voştri, pentru chinurile mele, să crăpaţi cu toată seminţia voastră! Să vă bată Dumnezeu cu toate nenorocirile! Să pătimiţi mereu şi să nu puteţi să trăiţi, nici să muriţi!” Cu toate că era doar un cazac şi nu agoniza în purpură şi brocart, ci într-o haină cenuşie, nu în încăperea unui castel, ci într-o ţeapă, sub cerul liber, chinurile şi moartea care îi dădea târcoale deasupra capului îi împrumutaseră atâta măreţie şi atâta putere în priviri, atâta ură nemărginită în ochi, încât înţelegeau cu toţii ce voia să spună; steagurile treceau în tăcere pe lângă el; în strălucirile de aur ale amiezii, lumina deasupra lor, în ţeapa proaspăt cioplită, ca o torţă…
Prinţul trecu fără să-şi întoarcă privirile, preotul Muchowiecki făcu semnul crucii asupra nefericitului; trecuseră aproape toţi, când un flăcăiandru care slujea în steagul de husari, fără să ceară îngăduinţă nimănui, îşi mână calul pe înălţime şi, aşezând pistolul în tâmplă victimei, îi scurtă chinul cu o împuşcătură. Cu toţii se cutremurară în faţa unei asemenea fapte îndrăzneţe care depăşea graniţele disciplinei ostăşeşti; cunoscând asprimea prinţului îl socoteau ca şi pierdut pe cutezătorul flăcău; dar prinţul nu spuse nimic, fie că se prefăcea că nu auzise, fie că era prea adâncit în gânduri; destul că merse liniştit mai departe, şi abia seara porunci să-l cheme.
Flăcăul se înfăţişă mai mult mort decât viu înaintea stăpânului, crezând că acum-acum are să se deschidă pământul să-l înghită. Prinţul îl întrebă:
― Cum te cheamă?
― Zeleński.
― Tu ai tras în cazac?
― Eu, îngăimă feciorul alb ca varul.
― De ce ai făcut asta?
― Nu mai puteam să mă uit la chinurile lui. În loc să se mânie, prinţul zise:
― Ei, când ai să vezi cruzimile lor, mila o să zboare ca un înger din inima ta. Dar pentru că ţi-ai pus viaţa în primejdie din milă pentru el, vistiernicul o să-ţi plătească la Łubnie zece zloţi de aur; te iau în slujba persoanei mele.
Se mirară cu toţii de sfârşitul acestei întâmplări, dar în curând veni vestea că pâlcul lui Bychowiec se întorcea de la Zołotonosza care era mai aproape şi gândurile tuturor se îndreptară în altă parte.
CAPITOLUL XXIII
O
ASTEA
AJUNSE
LA
R
OZ
Ł
OGI
seara târziu, după ce ieşise Luna. Acolo îl aflară pe pan Skrzetuski şezând pe dealul Golgotei sale. După cum se ştie, oşteanul era copleşit cu totul de zbucium şi de durere, aşa că abia după ce părintele Muchowiecki îl făcu să-şi mai vină în fire, ofiţerii îl luară între ei şi începură să-l întâmpine cu bucurie şi să-l mângâie, mai ales jupân Longinus Podbipięta, care de la începutul celui de-al doilea pătrar al anului slujea în steagul lui Skrzetuski. Era gata să ofteze şi să plângă alături de el; se jurui să ajuneze marţea până la sfârşitul vieţii, dacă Dumnezeu avea să-l mângâie în vreun fel pe porucinic. Între timp îl duseră pe Skrzetuski la prinţul care se oprise într-un bordei ţărănesc. Acesta, când îşi văzu favoritul, nu rosti nici un cuvânt, îşi deschise numai braţele şi aşteptă. Jan se aruncă îndată plângând în braţele prinţului, care-l strânse la piept şi îl sărută pe cap; ofiţerii de faţă văzură lacrimi în ochii căpeteniei.
Abia după o vreme începu să vorbească.
― Te întâmpin ca pe fiul meu, credeam că n-am să te mai văd. Poartă-ţi povara cu bărbăţie şi adu-ţi aminte că în nenorocirea ta vei avea mii de tovarăşi care îşi vor pierde soţiile, copiii, părinţii, rudele şi prietenii. Aşa cum piere picătura într-un ocean, aşa să ţi se înece durerea în marea durerii tuturor! Când vremuri atât de năprasnice s-au abătut asupra Republicii, oricine este bărbat şi poartă sabie la şold nu trebuie să se piardă cu firea din pricina nenorocirii sale, ci să alerge în ajutorul acestei mame a tuturor şi să-şi capete astfel liniştea gândurilor sau să piară de moarte falnică, dobândind cununa cerească şi, odată cu ea, fericirea veşnică.
― Amin! rosti capelanul Muchowiecki.
― O, Luminăţia Ta, preferam s-o văd moartă! gemu oşteanul.
― Plângi, prea mare este pierderea ta, şi noi vom plânge alături de tine, pentru că n-ai venit între păgâni, între sciţii sălbatici sau între tătari, ci între tovarăşi care-ţi voiesc binele, dar spune-ţi aşa: „Astăzi îmi plâng durerea mea, căci ziua de mâine nu mai este a mea”. Află că mâine pornim la luptă.
― Cu Luminăţia Ta merg până la capătul lumii, dar nu mă pot mângâia, îmi este atât de greu fără ea că… nu mai pot, nu mai pot să îndur…
Şi bietul oştean aci îşi ducea mâinile la cap, aci îşi muşca degetele ca să-şi înăbuşe gemetele; viforul deznădejdii pusese iarăşi stăpânire pe el.
― Ai zis: „Facă-se voia ta!” rosti preotul cu asprime.
― Amin, amin! Mă las în voia Domnului, dar… nu pot să-mi înfrâng durerea, răspunse cavalerul cu glasul întrerupt.
Şi se vedea cum se zbuciumă şi se frământă; chinurile lui stoarseră lacrimi din ochii tuturor; cei mai simţitori, ca pan Wołodyjowski şi pan Podbipięta, vărsau adevărate pâraie. Cel din urmă îşi tot frângea mâinile, repetând jalnic:
― Frăţioare, stăpâneşte-te, frăţioare!
― Ascultă, zise prinţul deodată, am veste că Bohun a plecat de aici spre Łubnie, pentru că mi-a spârcuit oamenii la Wasiłówka. Nu deznădăjdui dinainte, poate că nici nu se află în mâinile lui, ce-ar fi căutat el la Łubnie?
― Aşa-i, poate fi! exclamară ofiţerii. Dumnezeu are să-ţi trimită alinarea.
Pan Skrzetuski deschise ochii, de parcă nu prea înţelegea ce vorbesc; deodată nădejdea strălumină şi în mintea lui şi se aruncă cât era de lung la picioarele prinţului.
― O, Luminăţia Ta! Viaţa, sângele!… striga.
Nu putu să vorbească mai mult. Slăbise atât de tare, încât jupân Longinus trebui să-l sprijine şi să-l aşeze pe o laviţă; se vedea pe faţa lui că se agăţase de această speranţă, cum se agaţă cei care se îneacă de o scândură şi că durerea îl părăsise. Ceilalţi aţâţau această scânteie, spunându-i că poate îşi va găsi cneaghina la Łubnie. Îl duseră apoi într-o altă colibă şi-i aduseră mied şi vin. Porucinicul încercă să bea, dar, din cauza gâtlejului strâns, nu putu; în schimb băură prietenii credincioşi şi, încălzindu-se, începură să-l îmbrăţişeze, să-l sărute şi să se mire de slăbiciunea lui şi de semnele de boală care i se vedeau pe faţă.
― Arăţi ca Sfântul Petru! spuse rotofeiul pan Dzik.
― Acolo la Sici te-au ocărât numai, şi nu ţi-au dat să mănânci şi să bei?
― Spune tot ce-ai păţit.
― O să vă povestesc altă dată, răspunse Skrzetuski cu glasul slab. M-au rănit şi am fost bolnav.
― L-au rănit! strigă pan Dzik.
― L-au rănit, cu toate că era un trimis, spuse şi pan Sleszyński.
Şi amândoi priviră unul la altul, uluiţi de obrăznicia cazacilor, apoi începură să se îmbrăţişeze din mare dragoste pentru Skrzetuski.
― Pe Chmielnicki l-ai văzut?
― Văzut.
― Daţi-l aici, strigă Migurski, să-l ciopârţim pe loc!
Tot vorbind aşa, se scurse toată noaptea. Spre dimineaţă se dădu de ştire că şi al doilea pâlc care fusese trimis către Czerkasy se întorsese. Fireşte, nu-l ajunsese şi nu-l prinsese pe Bohun, dar aducea veşti ciudate. Aducea mulţi oameni întâlniţi pe drum, care-l văzuseră pe Bohun cu două zile înainte. Aceştia spuneau că atamanul urmărea pe cineva, pentru că întreba pe toată lumea dacă n-a văzut un şleahtic burduhos care fugea cu un băiat îmbrăcat în cazac. În afară de asta se grăbea foarte tare şi gonea ca un apucat. Mai spuneau oamenii că n-au băgat de seamă ca Bohun să fi dus vreo fată cu el, căci dacă ar fi fost aşa, ar fi văzut-o fără doar şi poate, pentru că Bohun nu avea prea mulţi seimeni cu el. O nouă nădejde, dar şi o nouă grijă umplură inima lui Skrzetuski, deoarece veştile erau pentru el de-a dreptul neînţelese.
Nu înţelegea de ce Bohun alergase mai întâi spre Łubnie, atacase garnizoana din Wasiłówka, apoi se întorsese dintr-odată spre Czerkasy. Că n-o răpise pe Helena, părea să fie un lucru sigur, pentru că pan Kuszel întâlnise ceata lui Anton, iar jupâniţa nu era cu ei, şi oamenii aduşi acum dinspre Czerkasy întăreau că n-o văzuseră nici cu Bohun. Unde putea să fie? Unde se adăpostise? Izbutise să fugă? Dacă era aşa, în ce parte o luase? Ce pricini avea să fugă la Czerkasy şi la Zołotonosza şi nu la Łubnie? Şi cu toate astea, cetele lui Bohun alergau şi urmăreau pe cineva în împrejurimile de la Czerkasy şi Prochorówka? Şi de ce tot întrebau de un şleahtic cu un flăcău cazac? Porucinicul nu găsea răspuns la toate aceste întrebări.
― Daţi-mi un sfat, vorbiţi, lămuriţi-mi ce înseamnă toate acestea, se adresă el ofiţerilor, că mintea mea nu mă ajută la nimic!
― Eu cred că trebuie să fie la Łubnie, zise pan Migurski.
― Nu se poate, răspunse stegarul Zaćwilichowski, pentru că dacă Helena era la Łubnie, Bohun s-ar fi adăpostit în mare grabă la Czehryn, în loc să se apropie de hatmani, de înfrângerea cărora n-avea cum să ştie. Dacă şi-a împărţit seimenii şi a apucat-o în două părţi, vă spun Domniilor Voastre că numai pe ea o urmărea.
― Dar întreba de un şleahtic bătrân şi de un cazac tânăr. Nu e nevoie de prea multă
sagacitatis
{132}
ca să ghiceşti că dacă a fugit, apoi n-a făcut-o în straie femeieşti, ci în altele, ca să nu lase nici o urmă. De aceea, gândesc că acest căzăcel trebuie să fie Helena.
― O, aşa-i, aşa-i! repetară ceilalţi.
― Da, dar cine-i şleahticul?
― Asta nu pot să ştiu, spuse bătrânul stegar, dar putem întreba. Ţăranii trebuie să fi văzut cine a trecut pe aici şi ce s-a petrecut. Chemaţi-l pe stăpânul colibei.
Ofiţerii se repeziră şi în curând aduseră pe ţăran de grumaz.
― Omule, îl întrebă Zaćwilichowski, erai aici când au năvălit Bohun cu cazacii asupra curţii?
Ca de obicei, ţăranul începu să se jure că n-a fost, că n-a văzut şi nu ştie nimic, dar Zaćwilichowski cunoştea cu cine are de-a face şi-i spuse:
― Oho, fecior de păgân, vrei să te cred că tu ai stat băgat sub laviţă când au jefuit curtea! Vinde-i-o altuia – uite, aici e un zlot de aur, iar acolo stă un slujitor cu paloşul – alege! La nevoie dăm foc satului şi nedreptăţim nişte oameni săraci din pricina ta.
Abia acum ţăranul începu să povestească cele ce văzuse. Când cazacii începuseră să chefuiască pe maidanul dinaintea casei, s-a dus şi el cu ăilalţi să vadă ce se întâmplă. Au auzit că bătrâna cneaghină şi cnejii sunt ucişi, dar Mikołaj îl rănise pe ataman, care zăcea fără suflare. Ce s-a întâmplat cu jupâniţa n-au putut să afle, dar a doua zi în zori au auzit că a fugit cu un şleahtic care venise cu Bohun.
― Ia te uită! Ia te uită! spuse Zaćwilichowski. Na-ţi, omule, zlotul de aur; vezi că nu-ţi facem nimic. Şi tu l-ai văzut pe şleahticul acela? E cineva din împrejurimi?
― L-am văzut, boierule, dar nu era de pe aici.
― Cum arăta?
― Gras, boierule, ca un butoi, cu barba căruntă. Şi ocăra ca un calic. Orb de un ochi.
― O, pentru Dumnezeu! strigă pan Longinus. Parcă ar fi jupân Zagłoba!… Nu?
― Zagłoba? Ia stai, Domnia Ta! Zagłoba. Poate fi! La Czehryn se împrietenise la cataramă cu Bohun, şi beau şi jucau arşice împreună. Poate fi. E chipul lui.
Pan Zaćwilichowski se întoarse iarăşi către ţăran:
― Şi şleahticul acela a fugit cu jupâniţa?
― Aşa este. Aşa am auzit.
― Voi îl cunoaşteţi bine pe Bohun?
― Vai, vai, boierule! Păi el stătea cu lunile pe aici.
― Poate că şleahticul a luat-o cu el din porunca lui Bohun?
― Da’ de unde, boierule! Pe Bohun l-a legat şi i-a înfăşurat haina în jurul capului, iar pe jupâniţă, spuneau, a răpit-o şi n-a mai văzut-o nimeni. Atamanul urla ca un lup. Spre ziuă a poruncit să fie dus între doi cai şi a plecat spre Łubnie, dar nu i-a mai ajuns. Apoi a luat-o în altă parte.
― Slavă lui Dumnezeu! rosti Migurski. Atunci trebuie să fie la Łubnie, nu înseamnă nimic că au apucat-o şi spre Czerkasy; n-au găsit-o acolo, au încercat aici.
Skrzetuski îngenunchease şi se ruga fierbinte.
― He, he! mormăi bătrânul stegar, nu mă aşteptam la atâta inimă de la Zagłoba, să îndrăznească el să se pună de price cu un cazac atât de aprig ca Bohun! Adevărat că se arăta foarte binevoitor faţă de pan Skrzetuski pentru miedul de trei ani de la Łubnie, pe care l-am băut împreună la Czehryn, nu o dată mi-a vorbit despre el, numindu-l un cavaler destoinic… Măi, măi! Nu-mi intră în cap, că doar şi pe banii lui Bohun a băut destul. Să-l lege pe Bohun şi să răpească fata – nu credeam că e în stare de o faptă atât de îndrăzneaţă, îl socoteam un scandalagiu şi un fricos. E grozav de isteţ şi minte de îngheaţă apele; de obicei oamenii de soiul acesta sunt curajoşi numai din gură.
― Să fie cum îi place, destul că a smuls-o pe jupâniţă din mâinile tâlharului, spuse pan Wołodyjowski. Şi pentru că, după cum se vede, viclenia nu-i lipseşte, mai mult ca sigur că va şti să se furişeze cu ea în aşa chip, ca să scape cu faţa curată.
― E şi capul lui în joc, răspunse Migurski. Apoi se adresă lui Skrzetuski:
― Bucură-te, prietene drag!
― O să-ti fim cu toţii cavaleri de onoare!
― Ce-o să mai bem la nunta ta!
Zaćwilichowski adăugă:
― Dacă a fugit peste Nipru şi a aflat de înfrângerea de la Korsuń, trebuie să se întoarcă la Czernihów, aşa că putem să-l ajungem din urmă.
― Să bem pentru sfârşitul fericit al necazurilor prietenului nostru! strigă Śleszyński.
Începură să închine paharele pentru Skrzetuski şi cneaghină, pentru urmaşii lor şi pentru jupân Zagłoba, şi aşa se scurse toată noaptea. În zori se trâmbiţă încălecarea şi oastea porni spre Łubnie.
Mergeau repede, fiindcă pâlcurile prinţului nu erau însoţite de carele de povară. Skrzetuski voia să se repeadă înainte cu steagul de tătari, dar era prea slăbit, iar prinţul îl opri lângă el, dorind să i se dea socoteală de solia de la Sici. Aşa că porucinicul trebui să povestească amănunţit cum a călătorit, cum au năvălit asupră-i la Chortyca şi l-au târât la Sici, trecând sub tăcere numai discuţia cu Chmielnicki, deoarece i se părea că nu-i făcea cinste. Prinţul se îngrijoră cel mai mult când află că bătrânul Grodzicki nu mai avea pulbere şi nu putea să se apere multă vreme.