Authors: Henryk Sienkiewicz
Castelanul Brzozowski, pan Kulczyński şi starostele de vânătoare Krzetowski se ridicară de pe laviţă. În ultimul an se bătuseră cu toţii sub ordinele prinţului la Machnówka şi la Konstantynów şi îl cunoşteau foarte bine pe Jan; Krzetowski îi era chiar rudă.
― Adevărat! Adevărat! E porucinicul Skrzetuski! repetară.
― Ce faci aici, şi cum ai ajuns până la noi? întrebă Krzetowski, luându-l în braţe.
― În haine ţărăneşti, după cum vedeţi şi Domniile Voastre, zise Skrzetuski.
― Domnia Ta, voievoade, strigă castelanul Brzozowski, e cel mai de seamă cavaler din flamurile voievodului rusin, vestit în toată oştirea.
― Îl întâmpin şi eu cu multă bucurie, spuse Kisiel. Trebuie să fie un cavaler curajos şi hotărât, de vreme ce s-a strecurat până la noi.
După care i se adresă lui Skrzetuski.
― Ce doreşti de la noi?
― Să-mi îngăduiţi să merg cu Domniile Voastre.
― Intri singur în gura lupului, dar dacă asta ţi-e voia, noi nu putem să ne opunem.
Skrzetuski se înclină în tăcere. Kisiel îl privea cu mirare.
Durerea şi seriozitatea de pe faţa aspră a tânărului viteaz îl izbiră.
― Domnia Ta, întrebă el, ce pricini te mână în iadul acela, în care nu se duce nimeni de bunăvoie?
― Nenorocirea, înălţimea Ta.
― Nu trebuie să mai întreb şi eu, zise Kisiel Se vede aă ai pierdut pe cineva apropiat şi te duci să-l cauţi acolo?
― Întocmai.
― S-a întâmplat de mult?
― Primăvara trecută.
― Cum aşa? Şi Domnia Ta abia acum ai pornit să cauţi? E aproape un an! Ce-ai făcut până acum?
― Am luptat sub voievodul rusin.
― Şi un om ca prinţul n-a vrut să-ţi dea învoire să pleci?
― Eu n-am cerut.
Kisiel se uită iarăşi la tânărul cavaler, apoi urmă o clipă de tăcere, pe care o întrerupse castelanul de Kiev.
― Noi toţi, cei care am luptat alături de prinţ, cunoaştem nenorocirile acestui cavaler, care ne-au stors multe lacrimi; e cu atât mai vrednic de laudă, cu cât în vreme de război a preferat să-şi slujească ţara, în loc să-şi vadă de treburile lui. E o pildă prea rară pentru timpurile pe care le trăim.
― Dacă se va arăta că spusele mele înseamnă ceva înaintea lui Chmielnicki, crede-mă, Domnia Ta, am să încerc să te ajut, făgădui Kisiel.
Skrzetuski se înclină iarăşi.
― Acum du-te şi te odihneşte, îl îndemnă voievodul cu bunăvoinţă, că trebuie să fii tare ostenit, ca şi noi, care n-am avut o clipă de linişte.
― Îl iau cu mine, e ruda mea, zise starostele de vânătoare Krzetowski.
― Haidem şi noi la culcare, cine ştie dacă în noaptea următoare vom mai putea să dormim! rosti Brzozowski.
― Poate somnul de veci, sfârşi voievodul.
Şi se îndreptă spre iatacul în uşa căruia îl aştepta copilul de casă, iar după el plecară şi ceilalţi. Starostele de vânătoare îl conduse pe Skrzetuski la locuinţa lui, care se afla câteva case mai departe. Un slujitor mergea cu o faclă înaintea lor.
― Ce noapte întunecoasă, şi viforniţa se înteţeşte tot mai mult! spuse starostele Krzetowski. Ehei, pane Jane, astăzi am trăit o clipă de mare primejdie, credeam că se apropie Judecata de Apoi. Nemernicii mai că ne puseseră cuţitul la gât. Lui Bryszowski îi amorţiseră braţele. Începuserăm să ne luăm rămas-bun unii de la alţii.
― Mă aflam printre gloate, răspunse Skrzetuski. Mâine-seară aşteaptă altă ceată de tâlhari, cărora le-au dat de ştire că sunteţi aici. Aşa că mâine trebuie să plecăm neapărat. Mergeţi la Kiev, nu?
― Totul atârnă de răspunsul lui Chmielnicki, la care s-a dus cneazul Czetwertyński. Iată locuinţa mea; intră, pane Jane, rogu-te, am pus să mi se încălzească nişte vin, o să ne mai întărim înainte de culcare.
Intrară; în sobă ardea un foc straşnic. Vinul aburea pe masă. Skrzetuski înşfacă sticla cu lăcomie.
― N-am pus nimic în gură de ieri, zise el.
― Ai slăbit grozav. Se vede că durerea şi truda te-au stors de vlagă. Dar vorbeşte-mi despre tine, doar eu îţi cunosc necazul; vrei s-o cauţi pe cneaghină printre cazaci?
― Sau pe ea sau moartea, răspunse oşteanul.
― Mai repede ai să găseşti moartea; de unde ştii că jupâniţă poate să fie acolo? întrebă iar starostele de vânătoare.
― Am căutat-o prin toate părţile.
― Pe unde?
― De-a lungul Nistrului până la Jahorlik. Am umblat cu nişte negustori armeni, fiindcă aveam veste că pe acolo e ascunsă; am fost peste tot, iar acum mă duc la Kiev, pentru că Bohun trebuia s-o ducă acolo.
Porucinicul abia pronunţase numele lui Bohun, că starostele îşi duse mâinile la cap.
― Pentru Dumnezeu! exclamă el. Stai să-ţi spun lucrul cel mai de seamă. Am auzit că Bohun a fost ucis.
Skrzetuski păli.
― Cum aşa? îngăimă. Cine-a spus?
― Şleahticul care a mai scăpat-o o dată pe cneaghină şi care a luptat atât de vitejeşte la Konstantynów, el mi-a spus. L-am întâlnit când se ducea la Zamość: ne-am încrucişat pe drum. Abia am apucat să-l întreb: „Ce se mai aude?” şi mi-a răspuns că Bohun a fost omorât. Îl mai întreb: „Şi cine l-a ucis?” şi-mi răspunde: „Eu!” Cu asta ne-am despărţit.
Flacăra care străluminase faţa lui Skrzetuski se stinse deodată.
― Şleahticului ăstuia îi cam place să le înflorească. Nu poţi să ai încredere în ce spune. Nu! Nu! El n-ar fi în stare să-l ucidă pe Bohun.
― Pane Jane, păi tu nu te-ai văzut cu el? Acum mi-aduc aminte că zicea că vine la tine la Zamość.
― La Zamość n-am mai putut să-l aştept Acum trebuie să fie la Zbaraż, dar cum mă grăbeam să-i ajung din urmă pe comisarii de la Kamieniec, nu m-am mai întors la Zbaraż, aşa că nu ne-am întâlnit deloc. Numai unul Dumnezeu poate să ştie dacă era adevărat ce mi-a spus ultima dată despre ea; anume că, pe când era prins de Bohun, a aflat că a ascuns-o dincolo de Jampol şi că avea s-o aducă apoi la Kiev să se cunune. Poate că nici asta nu e adevărat, ca tot ce a îndrugat Zagłoba.
― Atunci de ce te mai duci la Kiev?
Skrzetuski tăcu; o clipă se auziră numai şuieratul şi urletele vântului.
― Pentru că…, spuse starostele de vânătoare, ducându-şi un deget la frunte, dacă Bohun nu e mort, poţi să cazi în mâna lui.
― De asta mă şi duc, ca să-l găsesc, răspunse surd Skrzetuski.
― Cum aşa?
― Să hotărască între noi judecata lui Dumnezeu.
― Bine, dar el nu se va bate cu tine, va pune mâna pe tine şi te va omorî sau te va vinde tătarilor.
― Mă aflu printre însoţitorii înalţilor comisari ai Republicii.
― Să dea Dumnezeu să scăpăm cu viaţă şi noi; ce să mai vorbim de însoţitori!
― Pentru cine viaţa e o povară o să-i fie ţărâna uşoară.
― Jane, teme-te de Dumnezeu!… aici nu e vorba de moarte, fiindcă moartea nu iartă pe nimeni, dar poate să te vândă pe vreo galeră turcească.
― Şi Domnia Ta gândeşti că-mi va fi mai rău ca acum?
― Văd că ţi-ai pierdut orice nădejde, nu mai ai încredere în mila lui Dumnezeu.
― Aici te înşeli, Domnia Ta! îmi vine greu să mai trăiesc pe lumea asta, aşa-i, dar m-am împăcat de mult cu voia lui Dumnezeu. Nu cer nimic, nu mă văicăresc, nu blestem, nu mă dau cu capul de pereţi, vreau să-mi fac numai datoria, atâta cât pot şi mai sunt în viaţă.
― Te roade durerea, ca otrava.
― De asta a făcut Dumnezeu durerea, ca să roadă, iar alinarea o va trimite când va socoti de cuviinţă.
― Nu mai am ce să spun, zise starostele de vânătoare. Dumnezeu e singura scăpare, Dumnezeu e nădejdea noastră şi a întregii Republici. Regele s-a dus la Częstochowa, poate izbândeşte ceva înaintea Sfintei Fecioare, altfel vom pieri cu toţii.
Se aşternu tăcerea; numai de afară se auzeau strigătele prelungi ale dragonilor:
„werdo”
{175}
.
― Aşa-i, aşa-i, vorbi după o vreme Krzetowski. Suntem cu toţii mai degrabă cu morţii decât cu viii. În toată Republica oamenii au uitat să mai râdă, gem numai, ca vântoasa asta în sobă. Am crezut şi eu că vor sosi timpuri mai bune, până când am venit aici, dar acum văd că deşartă mi-a fost nădejdea. Distrugeri, război, foamete, ucideri şi nimic mai mult… nimic mai mult.
Skrzetuski tăcea, flăcările focului care ardea în cămin îi luminau faţa slăbită şi aspră.
Într-un târziu îşi înălţă capul şi rosti cu glasul îngroşat:
― Deşertăciune e tot ce curge şi trece, nimic nu rămâne în urmă.
― Vorbeşti ca un călugăr, zise starostele de vânătoare. Skrzetuski nu răspunse; doar vântul gemea tot mai jalnic în cămin.
CAPITOLUL XVII
A
DOUA
zi
DE
DIMINEA
ŢĂ
comisarii şi Skrzetuski părăsiră Nowosiółki, pornind într-o călătorie vrednică de plâns; la fiecare popas, în fiecare târg erau ameninţaţi cu moartea, pretutindeni întâmpinau jigniri groaznice, cu atât mai rele cu cât înfăţişau autoritatea şi maiestatea Republicii. Kisiel se îmbolnăvi atât de rău, încât la toate popasurile de noapte îl duceau pe sanie în casă şi-l aşezau pe cuptor. Cămăraşul de Lwów plângea cu lacrimi amare ruşinea sa şi a ţării; căpitanul Bryszowski se îmbolnăvi şi el din cauza lipsei de somn şi a trudei, aşa că îi luă locul Skrzetuski şi conduse mai departe acel convoi nenorocit printre gloatele îmbulzite, ocări, ameninţări, vânzoleală şi încăierări.
La Białogród comisarii crezură iarăşi că le-a sosit ceasul din urmă. Mulţimea îl bătu pe Bryszowski care era bolnav, omorându-l pe Gniazdowski, şi numai venirea mitropolitului, care se ducea să vorbească cu voievodul, opri măcelul pregătit dinainte. La Kiev comisarii nu fură lăsaţi să intre în cetate. Prinţul Czetwertyński se întoarse la 11 februarie de la Chmielnicki fără nici un răspuns. Comisarii nu mai ştiau ce să facă şi cum să se descurce. Întoarcerea le era tăiată de cete uriaşe, care aşteptau doar ruperea negocierilor ca să se năpustească asupra solilor. Gloatele se obrăzniceau din ce în ce mai mult. Apucau de dârlogi caii dragonilor şi astupau drumul; aruncau cu pietre, bucăţi de gheaţă şi bulgări de zăpadă îngheţată în sania voievodului. La Gwozdowa, Skrzetuski şi Doniec fură nevoiţi să dea o luptă sângeroasă, în care împrăştiară câteva sute de răzvrătiţi. Stegarul de Nowogródek şi Smiarowski plecară iar să stăruie pe lângă Chmielnicki, să se înfăţişeze la Kiev înaintea comisarilor, dar voievodul se îndoia că vor putea să ajungă până la el în viaţă; între timp, la Chwastów, comisarii fură siliţi să privească la mulţimea care omora prinşii – bărbaţi, femei, bătrâni şi copii – pe care îi îneca în copcile făcute în gheaţă, arunca apă pe ei în ger, îi împungea cu furcile sau îi ciopârţea de vii cu cuţitele. Se scurseră optsprezece zile până când să sosească răspunsul lui Chmielnicki precum că nu vrea să vină la Kiev şi îi aşteaptă pe voievod şi pe comisari la Perejasław.
Nenorociţii soli răsuflară uşuraţi, socotind că necazurile se sfârşiseră; după ce trecură Niprul la Trypol, se duseră să petreacă noaptea la Woronków, de unde mai erau numai şase mile până la Perejasław. Chmielnicki le ieşi în întâmpinare la vreo jumătate de milă, ca şi când ar fi vrut să arate cinstea cuvenită soliei regale, dar cât de schimbat era faţă de vremea când se socotea nedreptăţit –
quantum mutatus ab illo
{176}
– cum avea să scrie pe bună dreptate voievodul Kisiel.
Venise însoţit de câteva zeci de oşteni, de polcovnici, esauli şi fanfara ostăşească, sub flamură, tui şi un steguleţ roşu, ca un prinţ miruit. Alaiul comisarilor se opri numaidecât, iar el îşi îmboldi calul alături de sania din frunte, în care şedea voievodul, şi privi un timp la obrazul brăzdat de ani, apoi îşi scoase puţin calpacul şi spuse:
― Mă închin vouă, jupâni comisari, şi ţie voievoade. Era mai bine să începeţi mai de mult negocierile cu mine, când eram mai mic şi nu-mi cunoşteam puterea, dar pentru că regele v-a trimis la mine, vă primesc cu dragă inimă pe pământul meu.
― Închinăciune, Domnia Ta, hatmane! răspunse Kisiel. Măria Sa regele ne-a trimis să-ţi aducem bunăvoinţa lui şi să facem dreptate.
― Pentru bunăvoinţă mulţămesc, iar dreptate mi-am făcut cu asta asupra grumajilor voştri (aici îşi lovi sabia), şi am să-mi fac şi de acum încolo, dacă nu voi fi mulţumit.
― Hatmane al zaporojenilor, nu prea ne întâmpini cum se cuvine, pe noi, trimişii Măriei Sale.
― N-am să vorbesc în frig, va veni vremea potrivită şi pentru asta, i-o tăie grosolan Chmielnicki. Kisiel, îngăduie-mă în sania ta, pentru că vreau să-ţi fac cinstea de a merge împreună.
Spunând acestea, descăleca de pe cal şi se apropie de sanie. Kisiel se trase spre dreapta, lăsând liber locul din stânga. Chmielnicki îşi încruntă sprânceana şi strigă:
― Lasă-mă să stau pe locul din dreapta!
― Eu sunt senator al Republicii.
― Şi ce înseamnă un senator pentru mine! Potocki este cel mai mare senator şi hatmanul Coroanei şi l-am legat împreună cu ceilalţi; dacă mi-e voia, mâine dau poruncă să fie tras în ţeapă.
Obrazul palid al lui Kisiel se acoperi de roşeaţă.
― Eu înfăţişez aici pe rege!
Chmielnicki se încruntă şi mai mult, dar se stăpâni şi se aşeză pe locul din stânga, mormăind:
― Regele să stea la el la Varşovia, iar eu în Ucraina. Văd că nu v-am pus destul călcâiul pe grumaz.
Kisiel nu răspunse nimic, îşi ridică numai ochii către cer. Avusese dovada celor ce-l aşteptau de aci înainte şi, în clipa aceea, se gândea pe drept cuvânt că dacă drumul până la Chmielnicki fusese o Golgotă, solia pe lângă el avea să fie un adevărat chin.
Caii porniră spre târgul în care bubuiau douăzeci de tunuri şi băteau toate clopotele. De teamă ca nu cumva comisarii să creadă că aceste lovituri se trăgeau numai în cinstea lor, Chmielnicki îi spuse voievodului:
― Aşa i-am primit şi pe ceilalţi soli care au venit la mine, nu numai pe voi.
Chmielnicki spunea adevărul, deoarece veniseră soli ca la un prinţ de neam. Întorcându-se de la Zamość sub impresia alegerii regelui şi a înfrângerilor pricinuite de oştile lituaniene, hatmanul nu era nici pe departe atât de trufaş, dar, când văzuse că Kievul îi iese înainte cu lumânări şi flamuri, iar academia îl întâmpină
„tamquam Moise, servatorem, salvatorem, liberatorem populi de servitute lechica et bono omine Bohdan
{177}
– trimis de însuşi Dumnezeu” –, în sfârşit, când îl numiseră
„illustrissimusprinceps”,
atunci, după cuvintele contemporanilor, „se înălţase iarăşi în el şarpele semeţiei.” Se simţise într-adevăr puternic, cum nu mai fusese până atunci.