Authors: Henryk Sienkiewicz
Se luminase de-a binelea. Doar fumul se întindea în fâşii lungi în văzduhul liniştit, ascunzând câmpul de bătaie.
Skrzetuski porunci la douăzeci de seimeni să se întoarcă spre luntrile care, împinse de vâsle, goneau cu repeziciunea păsărilor pe apa liniştită a râului. Focul îndreptat împotriva tătarilor şi cazacilor care veneau din adâncul ostrovului slăbi destul de mult.
Asta şi păreau să aştepte.
Vagmistrul se apropie din nou de porucinic.
― Stăpâne! Tătarii iau jungherele în dinţi: în curând se vor arunca asupra noastră.
Aproape trei sute de tătari cu săbiile în mână şi cuţitele între dinţi se pregăteau să se năpustească. Îi întovărăşeau câteva zeci de zaporojeni înarmaţi cu coase.
Atacul avea să înceapă din toate părţile, fiindcă luntrile se apropiaseră la o bătaie de puşcă. Laturile li se acoperiră de rotocoale de fum. O grindină de plumbi se abătu asupra oamenilor porucinicului. Amândouă şăicile se umplură de gemete. După scurgerea unui sfert de ceas, jumătate din seimeni căzuseră răpuşi, iar ceilalţi se apărau cu disperare. Aveau feţele înnegrite de fum, mâinile pregetau, privirea li se tulbura, sângele le acoperea ochii, şi ţevile muschetelor frigeau palmele. Cei mai mulţi erau răniţi.
În clipa aceea răcnete şi urlete înfiorătoare sfâşiară văzduhul. Erau tătarii care porneau la luptă. Fumul, alungat de mişcarea masei de trupuri, se împrăştie dintr-odată, înfăţişând ochilor cele două şăici ale porucinicului, înţesate de mulţimea negricioasă a tătarilor, ca două cadavre de cai sfâşiate de haite de lupi. Împingeau cu toţii, se învălmăşeau, urlau, se căţărau, păreau să lupte între ei şi piereau. Se mai împotriveau vreo zece seimeni, iar lângă stâlpul pânzei se afla Skrzetuski cu faţa însângerată, cu o săgeată înfiptă adânc în umărul stâng, şi se apăra cu înverşunare. Statura lui părea uriaşă în mijlocul mulţimii care-l înconjura, sabia îi sclipea ca un fulger. La fiecare lovitură răspundeau gemete şi urlete. Vagmistrul şi un seimen îi apărau amândouă laturile şi, din când în când, mulţimea dădea înapoi, înfricoşată, dinaintea lor, dar, împinsă din spate, se avânta înainte şi murea sub loviturile săbiilor.
― Să-i prindem şi să-i ducem vii atamanului! răsunau glasurile în mulţime. Dă-te învins!
Dar Skrzetuski se încredinţa numai lui Dumnezeu, căci păli dintr-odată, şovăi şi se prăbuşi pe fundul luntrei.
― Rămas-bun, tătucule! mugi disperat vagmistrul. Căzu şi el după o clipă. Mulţimea frământată a năvălitorilor acoperi cu totul cele două şăici.
CAPITOLUL XI
L
A
S
ICI
,
ÎN
CASA
CANTARAGIULUI
{92}
oştilor din mahalaua Hassan Paşa, stăteau la masă doi zaporojeni, întărindu-se cu rachiu de mei, pe care-l scoteau întruna dintr-o bărdacă de lemn aflată la mijlocul mesei. Unul dintre ei, în vârstă, aproape cocoşat, era Fyłyp Zachar, cantaragiul, iar celălalt era Anton Tatarczuk, atamanul curenului de la Czehryn, un om în jur de patruzeci de ani, înalt, puternic, cu o expresie sălbatică pe faţă şi cu ochii piezişi, ca ai tătarilor. Amândoi vorbeau încet, ca şi când s-ar fi temut să nu asculte cineva.
― Aşadar, astăzi? întrebă cantaragiul.
― Peste câteva clipe, răspunse Tatarczuk. Îl aşteaptă pe atamanul de tabără şi pe Tuhai-bei care a plecat cu Chmiel la Bazawhuk, unde se află hoarda. „Frăţia” s-a şi adunat pe maidan, iar atamanii curenelor se vor strânge la sfat înainte de apusul soarelui. Până la căderea nopţii, se va afla totul.
― Hm! ar putea să fie rău! mormăi bătrânul Fyłyp Zachar.
― Ascultă, cantaragiule, ai văzut tu că era o scrisoare şi pentru mine?
― Păi cum, dacă, am văzut, că eu i-am dus scrisorile atamanului de tabără şi eu sunt ştiutor de carte. Asupra leahului s-au găsit trei răvaşe; unul către atamanul de tabără, altul către tine şi al treilea către tânărul Barabasz. Toată lumea ştie.
― Şi cine le-a scris, nu cunoşti?
― Atamanului de tabără i-a scris prinţul, pentru că pe scrisoare era pecetea lui, dar cine ţi-a scris ţie, nu se ştie.
― Doamne, apără-mă!
― Dacă nu te vor scoate prietenul leşilor, n-o să fie nimic.
― Doamne, apără-mă! repetă Tatarczuk.
― Se vede că te simţi vinovat.
― Pfu! Nu mă simt vinovat de nimic.
― Poate că atamanul taberei o să facă pierdute toate scrisorile, pentru că e vorba şi de capul lui. Era şi către el o scrisoare, ca şi către tine.
― Se poate.
― Dar dacă te simţi vinovat…
Aici bătrânul cantaragiu coborî glasul şi mai mult.
― Şterge-o!
― Da, dar cum şi încotro? întrebă Tatarczuk neliniştit. Atamanul de tabără a pus străji în toate ostroavele, ca să nu se strecoare nimeni la leşi şi să dea de ştire despre cele ce se petrec aici. La Bazawhik veghează tătarii. Nici un peşte nu se poate furişa, nici o pasăre.
― Atunci ascunde-te la Sici, unde poţi.
― O să mă găsească. Poate mă ascunzi tu printre butoaiele din Bazar. Îmi eşti doar rudă!
― Nu l-aş ascunde nici pe fratele meu. Dacă te temi de moarte, îmbată-te; nu mai simţi nimic
― Dar poate că din scrisori nu se află nimic?
― Poate.
― Uu, iaca necazul! spuse Tatarczuk. Nu mă simt vinovat de nimic. Sunt un bun cazac, vrăjmaş al leşilor. Şi chiar dacă n-ar fi nimic în scrisoare, dracu’ ştie ce-o să îndruge leahul înaintea sfatului? Poate să mă piardă.
― E un leah îndărătnic; el n-o să spună nimic!
― Ai fost astăzi la el?
― Fost. I-am uns rănile cu păcură şi i-am turnat horilcă cu cenuşă pe gât. O să-i treacă. E un leah îndrăcit! Se spune că înainte de a-l prinde la Chortyca i-a căsăpit pe tătari ca pe porci. Din partea lui să fii fără teamă.
Sunetele mohorâte ale darabanelor bătute pe maidanul din mijlocul taberei le întrerupseră vorba. Auzind aceste ecouri, Tatarczuk se cutremură şi sări drept în picioare. Pe faţa şi în mişcările lui se citea o spaimă puţin obişnuită.
― Cheamă sfatul, spuse, trăgându-şi cu greu răsuflarea. Doamne, apără-mă! Tu, Fyłype, să nu vorbeşti nimic din ce-am tăinuit amândoi. Doamne, apără-mă!
După ce rosti aceste cuvinte, Tatarczuk înhăţă bărdaca cu rachiu, o aplecă spre gură cu amândouă mâinile şi bău cu sete, de parcă ar fi vrut să se îmbete de moarte.
― Să mergem! zise cantaragiul.
Duruitul tobelor răsuna din ce în ce mai tare.
Ieşiră. Mahalaua Hassan Paşa era despărţită de maidan doar de valul de apărare care încingea tabăra propriu-zisă şi de o poartă cu un turn înalt, în care se vedeau gurile tunurilor. În mijlocul mahalalei se aflau casa cantaragiului şi cele ale atamanilor de tarabe, împrejurul cărora se întindea un loc gol, destul de larg, pe care se găseau tarabele. Acestea erau construcţii sărăcăcioase, înjghebate din trunchiuri de stejar aduse din belşug de la Chortyca şi acoperite cu ramuri şi trestie. Toate casele, chiar şi a cantaragiului, semănau mai degrabă cu nişte bordeie, deoarece numai acoperişurile înnegrite de fum se ridicau deasupra pământului. Când se aprindea focul înăuntru, fumul ieşea nu numai prin deschizătura de sus, ci prin tot acoperişul, de credeai că nu sunt aşezări omeneşti, ci grămezi de crengi şi trestie în care se topea smoala. În aceste colibe domnea veşnic întunericul, de aceea focul de vreascuri şi coajă de stejar ardea fără încetare. Tarabe erau câteva zeci şi se împărţeau în cele ale curenelor – fiecare curen îşi avea taraba lui – şi cele pentru oaspeţi, în care în vremuri de linişte neguţau din când în când tătarii şi moldovenii, unii cu piei, ţesături orientale, arme şi tot felul de prăzi, ceilalţi mai mult cu vin. Tarabele pentru negustorii străini arareori erau ocupate, fiindcă în acest cuib sălbatic negoţul se schimba de cele mai multe ori în jafuri, de la care nici cantaragiul şi nici atamanii de tarabe nu puteau să oprească mulţimea. Printre tarabe se aflau de asemenea cele treizeci şi opt de cârciumi ale curenelor, înaintea cărora, printre gunoaie şi aşchii, printre trunchiul de stejar şi grămezi de baligă de cal, zăceau întotdeauna zaporojeni beţi, unii cufundaţi într-un somn de plumb, alţii zvârcolindu-se cu spume la gură apucaţi de
delirium.
Mai erau unii ameţiţi numai pe jumătate, care urlau cântece căzăceşti, scuipau, se încăierau ori se sărutau, îşi blestemau soarta sau se plângea de viaţa grea de cazac, călcând peste capetele şi piepturile celor căzuţi pe jos. Abia din clipa în care începea pregătirea vreunei campanii asupra tătarilor sau în Ucraina se slobozeau porunci ca toţi cei care aveau să ia parte să fie cu mintea limpede, cei care încălcau aceste porunci erau pedepsiţi cu moartea. Dar în vremurile obişnuite, mai ales la Bazarul tarabelor, aproape toţi erau beţi: cantaragiul şi atamanii tarabelor, vânzătorii şi cumpărătorii. Damful acru de votcă prost distilată, amestecat cu mirosurile de smoală, peşte, fum şi piele de cal, umplea încontinuu aerul întregii mahalale care, datorită tarabelor de tot felul, amintea de târguşoarele turceşti sau tătare. Se vindeau aici tot ce se putea prăda la Crîm, în Moldova sau pe coastele Anatoliei: ţesături orientale în culori ţipătoare, lamé, brocarturi, postav, percal, tartanuri şi pânzeturi, tunuri de bronz şi de fier sfărâmate, piei argăsite de animale, blănuri, peşte uscat, vişine şi bacalii turceşti, odoare bisericeşti, semiluni de alamă prădate din minarete şi cruci aurite
{93}
smulse de prin biserici, pulbere şi arme albe, beţe pentru suliţe şi şei. Prin acest amestec de lucruri şi culori se învârteau oameni îmbrăcaţi în resturi din cele mai felurite straie, vara pe jumătate goi, totdeauna pe jumătate sălbatici, înnegriţi de fum, tăvăliţi prin noroaie, plini de bube puruioase pricinuite de muşcăturile miriadelor de ţânţari uriaşi care se înălţau deasupra Czertomelikului şi, spuneam mai înainte, totdeauna beţi turtă.
În clipa aceea mahalaua Hassan Paşa era mai plină de oameni ca de obicei; se închideau porţile şi cârciumile, şi toţi se grăbeau să ajungă pe maidanul pe care avea să se ţină sfatul.
Fyłyp Zachar şi Anton Tatarczuk păşeau laolaltă cu ceilalţi, dar cel din urmă se lăsa greu, mergea alene, lăsându-se întrecut de mulţime. O nelinişte tot mai mare i se aşternea pe faţă. Trecură podul peste şanţul de apărare, apoi poarta şi ajunseră pe medeanul larg, apărat şi împrejmuit de treizeci şi opt de clădiri mari de lemn. Erau curenele sau mai degrabă locaşurile curenelor, un fel de cazărmi, în care locuiau cazacii. De aceeaşi croială şi mărime, nu se deosebeau cu nimic unele de altele, în afară de numele împrumutate de la diferite târguri ucrainiene de la care îşi trăgeau numele şi polcurile. Într-un colţ al medeanului, se înălţa casa sfatului, în care aveau locuri atamanii aflaţi sub porunca atamanului de tabără: gloata, adică aşa-numita „frăţie”, chibzuia sub cerul liber, trimiţând înăuntru din clipă în clipă deputaţii, uneori pătrunzând cu forţa în încăperea sfatului şi ameninţându-şi căpeteniile.
Pe maidan era mare înghesuială, pentru că atamanul de tabără adusese la Sici toate pâlcurile împrăştiate prin insule, prin ştioalnele pâraielor şi bălţilor, aşa că „frăţia” era mai numeroasă ca altădată. Soarele înclina spre apus. Se aprinseră din vreme butoaie cu catran; ici-colo se aflau butoaie cu votcă, pe care fiecare curen şi le aducea pentru oamenii săi, băutură care adăuga multă energie dezbaterilor. Rânduiala dintre curene era păzită de esauli
{94}
înarmaţi cu ciomege groase de stejar pentru a struni pe cei ce se sfătuiau, şi cu pistoale pentru a-şi apăra propria viaţă, care nu rareori se afla în mare primejdie.
Fyłyp Zachar şi Tatarczuk intrară de-a dreptul în casa sfatului, fiindcă amândoi – unul era cantaragiu, celălalt ataman – aveau dreptul să stea printre căpetenii. În odaia de sfat se găsea o singură masă scundă la care stătea pisarul oştilor. Atamanii şi atamanul de tabără îşi aveau locurile lor pe lângă perete, pe blănuri de animale, dar nu se aşezaseră încă. Atamanul de tabără se plimba cu paşi mari prin încăpere, iar atamanii curenelor, adunaţi în grupuri, sporovăiau încet, întrerupându-se din când în când cu blesteme răsunătoare. Tatarczuk băgă de seamă că prietenii şi cunoscuţii se prefac că nu-l văd, de aceea se apropie de tânărul Barabasz, care se afla oarecum în aceeaşi situaţie. Ceilalţi se uitau la ei pe sub sprâncene, lucru de care tânărul Barabasz nu se prea sinchisea, neînţelegând bine despre ce poate fi vorba. Era un bărbat de o mare frumuseţe şi cu o putere neobişnuită, căreia, de altminteri, îi datora rangul de ataman al curenului, prostia lui fiind cunoscută în tot Siciul. Datorită ei căpătase porecla de „atamanul cel prost”, care stârnea râsul celorlalte căpetenii cu fiecare cuvânt ce-l scotea din gură.
― Încă oleacă, şi poate că o să ne dăm la fund cu piatra de gât îi şopti Tatarczuk.
― Pentru ce? întrebă Barabasz.
― Păi n-ai aflat de scrisori?
― Lua-le-ar dracu’! Am scris eu vreo scrisoare?
― Ia seama cum ne privesc pe sub sprâncene.
― Când l-oi trăsni pe vreunul în cap, o să-i iasă ochii şi n-o să se mai uite aşa.
În acest timp strigătele care răsunau afară dădeau de veste că se întâmplă ceva. Uşile încăperii sfatului se deschiseră la perete şi intră Chmielnicki însoţit de Tuhai-bei. Pe ei îi întâmpinau cu atâta bucurie. Cu câteva luni în urmă Tuhai-bei, cel mai viteaz dintre mârzaci, spaima cazacilor de la Niż, era urât de moarte la Sici, iar acum „frăţia” îşi arunca cuşmele în sus la vederea lui, socotindu-l prietenul lui Chmielnicki şi al zaporojenilor.
Tuhai-bei păşea înainte, urmat de Chmielnicki cu buzduganul de hatman al oştilor zaporojene în mână. Primise această însărcinare după ce se întorsese de la Crîm cu ajutoarele făgăduite de han. Mulţimea îl ridicase atunci pe braţe şi-i adusese din vistieria oştilor buzduganul de căpetenie, steagul şi pecetea care de obicei se purtau doar înaintea hatmanului. Se schimbase destul de mult. Se vedea că duce după sine puterea năprasnică a întregului Zaporoże. Nu mai era nedreptăţitul Chmielnicki care fugea spre Sici prin Câmpiile Sălbatice, ci hatmanul Chmielnicki, duhul sângeros, uriaş, care-şi răzbuna propria nedreptate asupra milioanelor de oameni.
Cu toate acestea nu izbutise să-şi rupă lanţurile, ba se legase cu altele mai împovărătoare. Se vedea şi din felul în care i se adresa lui Tuhai-bei. Acest hatman al zaporojenilor, aici, în inima ţinutului Zaporoże, se mulţumea cu locul al doilea, răbdând cu umilinţă îngâmfarea tătarului şi purtarea-i peste măsură de dispreţuitoare. Aşa se purta numai un supus faţă de stăpânul său. Dar aşa trebuia să fie. Chmielnicki se bucura de încrederea cazacilor numai datorită tătarilor şi bunăvoinţei hanului, pe care-l înfăţişa sălbaticul şi înverşunatul Tuhai-bei. Şi Chmielnicki ştia să împace foarte bine mândria, care-i umfla pieptul, cu smerenia, ca şi curajul cu viclenia. Era în acelaşi timp leu şi vulpe, vultur şi şarpe. Pentru întâia oară de la începuturile căzăcimii, un tătar se purta ca un stăpân la Sici; dar aşa erau vremurile – „frăţia” îşi arunca în sus căciulile la vederea păgânului. Asemenea timpuri veniseră.