Authors: Henryk Sienkiewicz
Uneori o duceau aşa câte un an, doi, până când deodată se afla de campania vreunui ataman asupra tătarilor sau a leşilor ori, în sfârşit, a panilor polonezi asupra Moldovei şi toţi aceşti dulgheri, fierari, tăbăcari şi prisăcari îşi părăseau îndeletnicirile liniştite şi înainte de toate se apucau să bea straşnic prin toate hanurile ucrainene.
După ce beau tot ce aveau, beau mai departe pe datorie,
nu pe ce e, ci pe ce-o s
ă
fie.
Chiolhanurile aveau să fie plătite din prăzile viitoare.
Asemenea întâmplări se repetaseră atât de des, încât oamenii încercaţi din Ucraina se obişnuiseră a spune: „Oho! se cutremură cârciumile de cazacii de la Niż, înseamnă că se urzeşte ceva în Ucraina”.
Şi starostii întăreau numaidecât paza cetăţilor, luând seama cu grijă în toate părţile, panii îşi adunau oştenii, iar şleahticii îşi trimiteau nevestele şi copiii în târguri.
În primăvara aceea, cazacii începuseră să bea ca niciodată, risipind în dreapta şi în stânga toate bunurile agonisite, şi asta nu se întâmpla numai într-un loc, într-un voievodat, ci în toată Rutenia, cât e de lungă şi de lată.
Aşa că ceva se punea la cale într-adevăr, deşi nici cazacii de la Niż nu ştiau prea bine ce anume avea să fie. Începuse să se vorbească despre Chmielnicki, despre fuga lui la Sici şi despre cazacii înrolaţi din Czerkasy, Bogusław, Korsuń şi din alte târguri, care fugiseră odată cu el; dar se mai spunea şi altceva. De ani de zile se tot vorbea despre un mare război cu păgânii, pe care regele îl voia ca să sporească prăzile bunilor cazaci, dar nu-l voiau leşii – iar acum toate aceste zvonuri se amestecau unele cu altele, născând în minţile oamenilor nelinişte şi aşteptarea unor întâmplări neobişnuite.
Neliniştea răzbise şi dincolo de zidurile de la Łubnie. Nu era cu putinţă să se închidă ochii faţă de toate aceste semne prevestitoare de rău, şi mai ales prinţul Jeremi nu avea acest obicei. În ţinuturile aflate sub oblăduirea lui, neliniştea nu se schimbase în fierbere – spaima îi ţinea în frâu pe toţi – dar, de la un timp, începură să se vânture vorbe din Ucraina că ici-colo ţăranii încep să nu mai asculte poruncile şleahtei, că îi omoară pe evrei, vrând să se înscrie cu forţa pe răboj pentru războiul cu păgânii, şi că numărul fugarilor la Sici e din ce în ce mai mare.
Prinţul repezi trimişi la hatmanul Cracoviei, la pan Kalinowski şi la Łoboda la Perejasław, iar el îşi retrase turmele din stepă şi oştenii din palăncile de margine. Veniră însă veşti liniştitoare. Marele hatman aducea la cunoştinţă tot ce ştia despre Chmielnicki şi nu socotea că poate să iasă vreo viforniţă din această treabă; hatmanul de câmp scria că „haimanalele încep să se mişte ca roiurile primăvara”. Doar bătrânul stegar Zaćwilichowski trimitea o scrisoare, implorându-l pe prinţ să nu dispreţuiască nimic, fiindcă o mare furtună se apropie din Câmpiile Sălbatice. Despre Chmielnicki se vestea că a alergat la Crîm să ceară ajutorul hanului:
„
Ş
i cum prietenii de la Sici,
scria el,
mi-au dat de
ş
tire c
ă
atamanul taberei adun
ă
c
ă
l
ă
rimea
ş
i pedestrimea, din toate cotloanele
ş
i smârcurile râurilor, f
ă
r
ă
a spune la nimeni pentru ce o face, cred c
ă
aceast
ă
furtun
ă
se va n
ă
pusti asupra noastr
ă
ş
i, dac
ă
va avea într-ajutor
ş
i pe t
ă
tari, fereasc
ă
-ne Dumnezeu s
ă
nu aduc
ă
pierderea tuturor p
ă
mânturilor din Ucraina.”
Prinţul avea mai multă încredere în Zaćwilichowski decât în cei doi hatmani, pentru că ştia că nimeni nu-i cunoştea atât de bine pe cazaci şi vicleniile lor, aşa că hotărî să strângă mai întâi oştile şi în acelaşi timp să afle cum stau lucrurile într-adevăr.
Într-o dimineaţă porunci să-l cheme pe Bychowiec, porucinicul steagului moldovenesc, şi-i spuse:
― Vei duce solie din partea mea la Sici atamanului de tabără şi-i vei înmâna această scrisoare cu peceţile mele. Ca să ştii bine ce ai de făcut, îţi mai spun că scrisoarea e de ochii lumii, toată greutatea soliei stă în înţelepciunea Domniei Tale. Trebuie să iei seama la tot ce se petrece acolo, câtă oaste au adunat şi dacă mai adună. Cu osebire ai de grijă un lucru: să găbuieşti niscaiva oameni de la care să-mi afli totul despre Chmielnicki, unde este şi dacă e adevărat că a plecat la Crîm să ceară ajutorul tătarilor. Domnia Ta înţelegi?
― Înţeleg, Luminăţia Ta, parcă mi-ar fi scris-o cineva în cap.
― Te vei duce la Czehryn, nu poposeşti pe drum mai mult decât o noapte. Când ajungi acolo te înfăţişezi stegarului Zaćwilichowski să-ţi dea scrisori către prietenii lui de la Sici, pe care ai să le dai în taină. Acei prieteni o să-ţi povestească totul. De la Czehryn pleci cu baidacul până la Kudak, îi duci închinare din partea mea lui pan Grodzicki şi-i dai această scrisoare. El o să te treacă peste pragurile Niprului şi o să-ţi dea luntraşii de care ai nevoie. La Sici să nu zăboveşti prea mult, ia seama, fii numai urechi şi întoarce-te, dacă mai rămâi în viaţă, pentru că însărcinarea nu e uşoară.
― Luminăţia Ta e stăpân pe viaţa mea. Mă vor însoţi mulţi oameni?
― Iei patruzeci de călăreţi şi pleci în amurg, nu înainte de a te înfăţişa la mine pentru porunci. Îţi încredinţez o însărcinare însemnată.
Pan Bychowiec ieşi plin de bucurie; în anticameră se întâlni cu Skrzetuski şi cu câţiva ofiţeri tunari.
― Ei, ce este? îl întrebară.
― Astăzi plec la drum.
― Unde? Unde?
― La Czehryn şi de acolo mai departe.
― Atunci vino cu mine, îl rugă Skrzetuski.
Şi conducându-l în încăperea în care locuia, începu să-l roage a-i lăsa lui această însărcinare.
― De-mi eşti prieten, lasă-mă pe mine. Cere-mi ce vrei; un cal turcesc, un
gianetto
–
orice îţi dau, nu-mi pare rău de nimic, numai să pot pleca eu că inima mi se smulge spre locurile acelea! De vrei bani, îţi dau şi bani, numai să te învoieşti. De faimă, n-o să te acoperi, mai întâi pentru că, dac-o fi să fie, o să înceapă războiul, şi poţi să-ţi pierzi viaţa. Mai ştiu că ţi-e dragă Anusia, ca şi altora – dacă pleci, s-ar putea să ţi-o ia altul.
Ultimul motiv păru să aibă o înrâurire mai mare decât celelalte asupra lui Bychowiec, cu toate acestea încă se mai codea. Ce-ar fi zis prinţul, dacă se învoia? Nu i-ar fi luat-o în nume de rău? O asemenea însărcinare din partea prinţului era totuna cu o favoare.
Auzind acestea, Skrzetuski alergă la prinţ şi porunci copilului de casă să-l anunţe numaidecât.
După o clipă pajul reveni, înştiinţându-l că prinţul îi dă voie să intre.
Porucinicului îi bătea inima ca un ciocan, de teamă să nu audă un „nu” scurt, după care nu-i mai rămânea decât să lase totul baltă.
― Ei, ce ai a-mi spune? rosti prinţul, văzându-l pe Skrzetuski.
Porucinicul îi căzu la picioare.
― Luminăţia Ta, am venit să te implor cu umilinţă să-mi încredinţezi mie misia de la Sici. Eu ţin să plec, cum ţin la viaţă, şi poate că Bychowiec s-ar învoi, că-l am prieten, dar se teme să nu te superi Luminăţia Ta.
― Pentru Dumnezeu! spuse prinţul. Păi eu nu te-aş fi trimis decât pe tine, dar am înţeles că n-o să pleci cu tragere de inimă, după ce nu de mult ai făcut un drum atât de lung.
― Luminăţia Ta, în fiecare zi de m-ai trimite, m-aş duce totdeauna
libenter
{83}
prin părţile acelea.
Prinţul se uită lung la el cu ochii săi neguroşi şi-l întrebă:
― Ce-ai tu acolo?
Porucinicul se fâstâci ca un vinovat, neputând să îndure privirea cercetătoare.
― Văd că trebuie să spun adevărul, pentru că înaintea înţelepciunii Luminăţiei Tale nu poate să rămână nimic ascuns, dar nu ştiu de voi afla înţelegerea cuvenită.
Şi începu să-i povestească cum o cunoscuse pe fiica cneazului Wasyl, cum o îndrăgise şi cum ar dori s-o vadă numaidecât, iar după ce se va înapoia de la Sici, s-o aducă la Łubnie, ferind-o de viforniţa căzăcească şi de stăruinţele lui Bohun. Păstră sub tăcere numai uneltirile bătrânei cneaghine, pentru că era legat faţă de ea prin cuvânt dat. Atât de fierbinte îl rugă pe prinţ să-i treacă lui solia lui Bychowiec, încât prinţul îi spuse:
― Oricum te-aş fi învoit să pleci, dându-ţi însoţitorii de trebuinţă, darămite când ai potrivit totul aşa de bine ca să-ţi împaci dragostea cu datoria? Trebuie să fac asta pentru tine.
După ce rosti aceste cuvinte, bătu din palme şi porunci pajului să-l cheme pe Bychowiec.
Porucinicul sărută cu bucurie dreapta prinţului, care-l îmbrăţişă, poruncindu-i să fie liniştit. Ţinea nemăsurat de mult la Skrzetuski, un oştean vrednic şi un ofiţer în care putea să aibă toată încrederea. În afară de asta, exista între ei acea legătură născută între cel mai mic în grad şi căpetenia pe care o proslăvea din tot sufletul şi care simţea bine asta. În jurul prinţului se învârteau destui curteni care-l slujeau şi căutau să-l măgulească în folosul lor, dar Jeremi, cu agerimea lui de vultur, ştia bine ce trebuie să creadă despre fiecare. Ştia că Skrzetuski era un om ca lacrima, îl preţuia şi-i era recunoscător pentru dragostea lui.
Află, de aceea, cu multă bucurie, că favoritul său îndrăgise pe fata lui Wasyl Kurcewicz, veche slugă a neamului Wiśniowiecki, a cărui amintire era cu atât mai scumpă, cu cât era mai jalnică.
― Nu din pricina nerecunoştinţei faţă de cneaz n-am cerut veşti despre fată, dar dacă cei ce o aveau în grijă n-au dat pe la Łubnie şi n-am primit nici o plângere asupra lor, i-am crezut cinstiţi. Dar, acum când mi-ai spus, o să-mi amintesc de ea ca de cineva de-al casei noastre. Skrzetuski, auzind acestea, nu se putea mira îndeajuns de bunătatea acestui stăpân care părea să se învinuiască singur că, absorbit fiind de noianul treburilor, nu se prea ocupase de soarta copilului unui vechi oştean şi curtean.
Între timp veni şi Bychowiec.
― Domnia Ta, îi spuse prinţul, am zis: dacă vrei, poţi să pleci, dar te rog să faci asta pentru mine şi să-i laşi însărcinarea lui Skrzetuski. El are pricinile lui, îndreptăţite, să dorească asta, iar eu o să mă gândesc la altă răsplată pentru Domnia Ta.
― Luminăţia Ta, răspunse Bychowiec la rândul său, e o dovadă de mare bunăvoinţă că, având puterea să porunceşti, laşi totul în voia alegerii mele; nu m-aş arăta vrednic de această bunăvoinţă, dacă n-aş primi-o cu toată recunoştinţa inimii mele.
― Mulţumeşte-i prietenului, spuse prinţul, întorcându-se către Skrzetuski, şi du-te să te găteşti de drum.
Skrzetuski îi mulţumi într-adevăr din tot sufletul lui Bychowiec, iar după câteva ceasuri era gata. De mult îi venea greu să mai stea la Łubnie, iar această plecare îi îndeplinea toate dorinţele. Mai întâi pentru că avea s-o revadă pe Helena, apoi, e adevărat că trebuia să se îndepărteze de ea pentru o vreme mai lungă, dar tocmai de acest răstimp era nevoie pentru ca drumurile să se îndrepte de-a binelea. Cneaghina nu putea s-o aducă mai repede pe Helena la Łubnie, iar el ar fi fost silit să aştepte acolo sau să stea la Rozłogi – lucru care era împotriva celor hotărâte cu cneaghina şi care, pe de altă parte, ar fi stârnit bănuielile lui Bohun. Helena ar fi fost ferită de orice primejdie din partea acestuia abia la Łubnie, dar pentru că trebuia să mai zăbovească destul de mult la Rozłogi, pentru Skrzetuski era mai bine să plece, iar la întoarcere s-o ia sub ocrotirea oştenilor prinţului. Astfel socotindu-se, porucinicul se grăbea de plecare; după ce-şi făcu toate pregătirile şi primi scrisorile şi poruncile prinţului, după ce ridică banii de la vistierie porni la drum cu mult înainte de căderea nopţii, având cu sine pe Rzędzian şi patruzeci de seimeni din steagul de cazaci ai prinţului.
CAPITOLUL VII
E
RA
LA
JUM
Ă
TATEA
LUI
MARTIE
. Iarba crescuse bogată şi scaieţii înfloriseră, stepa începuse să clocotească de viaţă. Într-o dimineaţă, porucinicul, călărind în fruntea oamenilor săi, înainta ca printr-o mare, ale cărei valuri mişcătoare erau ierburile legănate de vânt. Pretutindeni fremătau veselia şi glasurile primăverii, se auzeau chemări, ciripit de păsări, şuierături şi clefăituri, fâlfâit de aripi, zumzet vesel de insecte: stepa ce răsuna ca o liră pe ale cărei strune aluneca mâna lui Dumnezeu. Deasupra capetelor călăreţilor – ulii încremeniţi ca nişte cruciuliţe ţintuite în tării, triunghiurile gâştelor sălbatice, şiragurile de cocoare, pe pământ – goana tabunurilor sălbatice: iată, se apropie o herghelie de cai de stepă, se văd cum spintecă iarba cu pieptul, vin ca o furtună şi se opresc neclintiţi, înconjurându-i pe călăreţi; coame răvăşite, nări largi, ochi holbaţi! Ai crede că vor să calce în picioare oaspeţii nepoftiţi. Încă o clipă însă, şi o iau la goană, dispărând tot atât de repede cum au venit; se aude doar fâsâitul ierbii, se văd doar florile legănate! Tropotul copitelor se stinge şi iarăşi se aude numai cântecul păsărilor. Parcă ar fi veselie şi larmă împrejur, dar o tristeţe nelămurită stăruie peste toată întinderea largă, nesfârşită! N-o poţi goni nici cu calul, nici cu gândul… n-ai decât să îndrăgeşti stepele pustii, melancolia lor, să pluteşti deasupră-le, să odihneşti pe mormintele lor, să le asculţi glasul şi să le răspunzi.
Era dimineaţă. Picături mari de rouă scânteiau pe albişoară şi scaieţi, adierile înviorătoare ale vântului zvântau pământul pe care ploile lungi lăsaseră băltoace întinse, adevărate revărsări de ape care străluceau sub razele soarelui. Însoţitorii porucinicului înaintau anevoie, le venea greu să mai îndemne caii care se scufundau uneori până la genunchi în clisa moale. Cu toate acestea, grăbit cum era să-şi întâmpine jupâniţa şi apoi să se despartă de ea, porucinicul nu-i lăsa să răsufle prea mult pe colinele gorganelor. A doua zi, pe la amiază, după ce trecură de pădure, zări aripile morilor de vânt de la Rozłogi, risipite pe colinele şi gorganele apropiate. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Nimeni nu ştia, nimeni nu-l aştepta să vină; ce-o să spună când are să-l vadă? Oho, iată şi aşezările vecinilor ascunse printre livezile tinere de vişini; mai încolo se răsfira satul celor ce munceau la curte, iar mai departe se vedea cumpăna fântânii de pe maidanul de la Rozłogi. Porucinicul dădu pinteni calului şi porni în galop, urmat de seimeni; trecură ca vântul prin sat cu zăngănit şi larmă. Ici-colo ţăranii dădeau fuga afară din casă, se uitau după ei şi se închinau: diavoli să fie, tătari? Noroiul împroşcat de copitele cailor îi împiedica să-i recunoască pe fugari. Astfel călăreţii ajunseră şi se opriră în faţa porţii încuiate.