Authors: Henryk Sienkiewicz
Se hotărî deci să treacă la fapte. Avea un copil de casă, Rzędzian, şleahtic sărăcit din Podlasie, de şaisprezece ani, dar un descurcăreţ fără pereche, care nu se lăsa întrecut nici de vulpi mai bătrâne ca el, şi pe acesta hotărî să-l trimită la Helena să iscodească. Trecuse sfârşitul lui februarie; ploile încetaseră, luna martie se vestea destul de blândă, iar drumurile se mai îndreptaseră. Rzędzian se pregăti de plecare. Skrzetuski îi înmână o scrisoare, hârtie, pene şi o sticluţă de cerneală, poruncindu-i să aibă grijă de ele ca de ochii din cap, fiindcă îşi amintea că asemenea lucruri nu se găsesc la Rozłogi. Flăcăiandrul mai avea poruncă să nu spună din partea cui vine, să se prefacă în drum spre Czehryn şi să ia bine seamă la toate; să ştiricească mai ales unde este şi ce face Bohun. Rzędzian nu se lăsă dăscălit de două ori, îşi împinse căciula pe-o sprânceană, plesni din bici şi porni.
Pentru Skrzetuski începură zile grele de aşteptare. Ca să-şi omoare timpul, se bătea în săbii cu Wołodyjowski, meşter neîntrecut în această îndeletnicire, sau arunca cu gerida prin inel. Tot atunci se petrecu la Łubnie o întâmplare din care porucinicul abia scăpă teafăr. Într-o bună zi un urs se slobozi din lanţ în curtea castelului, vătămă doi grăjdari, sperie caii administratorului Chlebowski şi în cele din urmă se năpusti asupra lui Skrzetuski, care tocmai se ducea la prinţ, venind de la spălătorie, fără sabie, în mână doar cu un baltag uşor cu muchia de alamă. Porucinicul ar fi pierit fără doar şi poate dacă nu era jupân Longinus care, văzând de la spălătorie ce se petrece, apucă paloşul „Rupe-glugă” şi-i alergă în ajutor. Jupân Longinus se arătă un demn urmaş al străbunicului Stowejko; în văzul întregii curţi reteză dintr-o lovitură capul ursului şi o labă, dovadă a unei puteri neobişnuite, pe care însuşi prinţul o admiră de la fereastră, după care îl chemă pe Longinus în odăile prinţesei, unde Anusia Borzobohata atât îl ademeni cu ocheadele, că a doua zi trebui să se ducă la spovedanie, iar în următoarele trei zile nu se mai arătă pe la castel până când nu îndepărtă toate ispitele prin rugăciuni fierbinţi.
Între timp trecuseră zece zile şi Rzędzian nu se întorsese; pan Jan al nostru slăbi din pricina aşteptării şi se jigări atât de tare, că până şi Anusia începu să-l iscodească prin trimişi ce are, iar Carboni, doctorul prinţului, îi prescrise un leac împotriva melancoliei. Porucinicul avea însă nevoie de alte leacuri; ziua şi noaptea nu se gândea decât la jupâniţă lui, dându-şi seama tot mai mult că nu o simţire trecătoare se cuibărise în inima lui, ci o dragoste adâncă ce trebuia potolită, pentru că altfel putea să sfărâme în ţăndări un vas atât de slab ca pieptul omenesc.
De aceea, e uşor să ne închipuim bucuria lui pan Jan, când într-una din zile, odată cu zorile, intră în cvartirul său Rzędzian plin tot de noroi, obosit, slăbit, dar vesel şi cu vestea bună scrisă pe frunte. Porucinicul zvâcni din pat, se repezi la el şi strigă, apucându-l de umeri.
― Răvaş ai?
― Am, stăpâne. Iată-l.
Porucinicul i-l smulse şi începu să citească. Multă vreme se îndoise că Rzędzian o să-i aducă scrisoare, chiar dacă toate mergeau pe gândul lui; nu era sigur dacă Helena ştie să scrie. Femeile din ţinuturile de răsărit nu erau prea învăţate, iar Helena crescuse printre oameni neciopliţi. Se vede încă că tatăl o deprinsese cu acest meşteşug, de vreme ce alcătuise un răvaş lung, de patru pagini. Biata de ea, nu se pricepea într-adevăr să vorbească cu multe podoabe, dar scria de-a dreptul din inimă cele ce urmează:
„Pe Domnia Ta n-am s
ă
te uit niciodat
ă
, mai repede ai s
ă
m
ă
ui
ţ
i Domnia Ta, c
ă
aud c
ă
sunt
ş
i u
ş
uratici pe acolo. Dar dac
ă
ţ
i-ai trimis copilul de cas
ă
atâtea mile de drum pân
ă
aici, se vede c
ă
ş
i eu î
ţ
i sunt drag
ă
, cum
ş
i Domnia Ta mie, drept pentru care î
ţ
i sunt mul
ţă
mitoare din inim
ă
. Domnia Ta s
ă
nu gânde
ş
ti c
ă
nu se cuvine din partea mea s
ă
vorbesc de aceast
ă
dragoste, e mai bine s
ă
spui adev
ă
rul decât s
ă
min
ţ
i sau s
ă
-l ascunzi, în timp ce altceva ai în suflet. L-am întrebat pe Rz
ę
dzian cum î
ţ
i petreci vremea la
Ł
ubnie
ş
i care sunt obiceiurile de la o Curte mare
ş
i, când mi-a vorbit de farmecul
ş
i ging
ăş
ia jupâni
ţ
elor de acolo, aproape c
ă
am izbucnit în lacr
ă
mi, de mare triste
ţ
e cuprins
ă
…”
Aici porucinicul se întrerupse din citit şi îl întrebă pe Rzędzian:
― Ce-ai trăncănit acolo, prostănacule?
― Toate sunt bune, stăpâne, răspunse Rzędzian. Porucinicul citi mai departe.
―
„…Cum pot eu, o fat
ă
simpl
ă
, s
ă
stau al
ă
turi de ele? Da’ copilul de cas
ă
mi-a zis c
ă
Domnia Ta nu vrei s
ă
te ui
ţ
i la niciuna…”
― Bine ai făcut! rosti porucinicul.
La drept vorbind, Rzędzian nu ştia despre ce e vorba, pentru că porucinicul citea scrisoarea în gând, dar îşi luă o înfăţişare isteaţă şi îşi drese glasul cu ifos. Skrzetuski citea mai departe.
„…
Ş
i numaidecât m-am mângâiat, rugându-m
ă
lui Dumnezeu s
ă
te p
ă
streze în aceea
ş
i bun
ă
voin
ţă
fa
ţă
de mine
ş
i s
ă
ne binecuvânteze pe amândoi
–
amin. Mi s-a f
ă
cut tare dor de Domnia Ta, ca dup
ă
mama, c
ă
eu sunt o orfan
ă
mâhnit
ă
pe lume, dar lâng
ă
Domnia Ta nu… Dumnezeu vede c
ă
inima mea e curat
ă
ş
i altceva e ne
ş
tiin
ţ
a mea pentru care m
ă
rog de iertare…”
Mai departe frumoasa jupâniţă îi dădea de ştire că va pleca cu mătuşa la Łubnie când se vor îndrepta drumurile şi că însăşi cneaghina doreşte să grăbească plecarea, fiindcă de la Czehryn se zvoneşte despre nu ştiu ce răzmeriţe căzăceşti, aşa că mai aşteaptă doar întoarcerea tinerilor cneji care au plecat la iarmarocul de cai de la Bogusław.
„Domnia Ta e
ş
ti un adev
ă
rat vr
ă
jitor,
scria mai departe Helena,
c
ă
ai atras-o
ş
i pe m
ă
tu
ş
a de partea Domniei Tale.”
Aici porucinicul nu se putu stăpâni să nu zâmbească, amintindu-şi cu ce mijloace fusese nevoit s-o câştige pe mătuşă. Scrisoarea se încheia cu întărirea dragostei statornice şi cinstite, cu care o viitoare soţie este datoare bărbatului ei. Din toată scrisoarea se vedea într-adevăr o inimă curată, şi porucinicul o citi de mai multe ori de la început până la sfârşit, repetând în gând: „Draga mea, dragă! Să mă bată Dumnezeu, dacă am să te părăsesc vreodată”.
Apoi îi ceru lui Rzędzian să-i povestească totul.
Isteţul copil de casă îi dădu socoteală amănunţit de tot ce făcuse. Îl primiseră bine. Bătrâna cneaghină îl cercetase în legătură cu porucinicul şi, aflând că era un cavaler de seamă şi om de încredere al prinţului, iar pe lângă asta avea şi destulă avere, era bucuroasă.
― M-a mai întrebat dacă Domnia Ta îţi respecţi cuvântul când făgăduieşti ceva şi eu i-am răspuns: „Jupâneasă, dacă mi-ar fi făgăduit fugarul cu care am venit, ar fi ca şi al meu”.
― Eşti un pişicher, spuse porucinicul, dar dacă m-ai luat pe chezăşie, al tău să fie. N-a mai fost nevoie să te prefaci, ai spus că eşti trimisul meu?
― Aşa le-am spus, stăpâne, am înţeles că se poate, şi s-au purtat şi mai bine cu mine, cu osebire jupâniţa, care e atât de frumoasă, cum alta pe lume nu se mai găseşte. Aflând că vin din partea Domniei Tale, nu mai ştia ce să-mi facă, şi dacă nu era post, aş fi dus-o mai bine ca în rai. Iar când a citit scrisoarea Domniei Tale, a stropit-o cu lacrimi de bucurie.
Porucinicul tăcu, tot de bucurie, şi abia după o clipă întrebă iar:
― Dar despre Bohun n-ai aflat nimic?
― Nu mi s-a părut potrivit s-o întreb pe jupâniţă sau pe jupâneasă, dar am intrat în vorbă cu bătrânul tătar Czechły care, deşi păgân, e sluga credincioasă a jupâniţei. El mi-a destăinuit că la început mormăiau toţi pe seama Domniei Tale, dar mai apoi s-au astâmpărat, când s-au dumirit că cele ce se spun despre comorile lui Bohun sunt basme.
― Şi cum au aflat de asta?
― Păi să vezi, stăpâne, s-a întâmplat aşa: aveau ei o datorie mai veche către familia Siwiński, pe care se legaseră să o plătească, şi când a venit sorocul s-au rugat de Bohun să le împrumute bani, dar acesta le-a spus: „Ceva avuţie turcească am, dar bani nu am deloc, că ce-am avut, am risipit”. Cum au auzit asta, nu li s-a mai părut atât de preţios şi şi-au întors dragostea către Domnia Ta.
― Nimic de zis; pe toate le-ai iscodit aşa cum se cuvine.
― Stăpâne, dacă aş fi făcut treaba numai pe jumătate, Domnia Ta ai fi putut să-mi spui: „Mi-ai dăruit calul, dar şaua nu mi-ai dat-o”. Ce-ai fi făcut Domnia Ta cu calul fără şa?
― Ei bine, ia şi şaua.
― Mulţumesc cu umilinţă Domniei Tale. Pe Bohun l-au trimis numaidecât la Perejasław. Cum am aflat asta, ce mi-am zis: de ce nu m-aş duce şi eu până la Perejasław? Stăpânul va fi mulţumit de mine şi înaintarea va veni mai curând.
― Va veni, odată cu noul pătrar al anului. Ai fost şi la Perejasław?
― Am fost, dar pe Bohun nu l-am mai găsit acolo. Bătrânul polcovnic Łoboda e bolnav. Se vorbeşte că Bohun va fi făcut polcovnic în locul lui… Se petrec lucruri de neînţeles. Lângă steag abia a mai rămas o mână de seimeni, ceilalţi se zvoneşte că au plecat cu Bohun sau au fugit la Sici, şi asta e o treabă însemnată, stăpâne, căci se pare că acolo se coace o răzvrătire. Voiam să mai aflu câte ceva despre Bohun, dar mi s-a spus numai că a trecut Niprul în Rutenia. Dacă aşa stau lucrurile, am gândit, jupâniţa noastră nu are a se teme de el. Şi m-am întors.
― Te-ai descurcat bine. Nu ţi s-a întâmplat nimic pe drum?
― Nu, stăpâne, numai că mi-e o foame de lup.
Rzędzian ieşi, iar porucinicul, rămânând singur, începu să citească iarăşi scrisoarea Helenei şi să sărute slovele mărunte, nu atât de arătoase ca mâna care le însemnase. Încrederea îi coborî în suflet; gândea: „Drumurile o să se zbicească repede, numai de-ar da Dumnezeu vreme frumoasă. Aflând că Bohun e un calic, Bułyhowii n-o să mă trădeze. Le dau Rozłogi şi le mai dau şi ceva pe deasupra, numai să-mi capăt aleasa inimii…”
Şi, îmbrăcându-se, cu faţa strălucitoare şi cu inima plină de fericire, se duse la capelă să-i mulţumească smerit mai întâi lui Dumnezeu pentru vestea cea bună.
CAPITOLUL VI
Î
N
TOAT
Ă
U
CRAINA
şi în ţinuturile de dincolo de Nipru începuseră să se răspândească zvonuri nelămurite, prevestind parcă o furtună apropiată; veşti neînţelese se vânturau din cătun în cătun, de la o aşezare la alta, ca acele plante pe care vântul le împrăştie toamna prin stepă şi pe care poporul le numeşte scaieţi. Prin târguri se vorbea în şoaptă despre un război mare, cu toate că nimeni nu ştia cine şi împotriva cui are să lupte. Mocnea ceva. Oamenii deveniseră neliniştiţi. Plugarul ieşea în silă cu plugul pe câmp, deşi primăvara sosise de timpuriu, liniştită, caldă, şi ciocârliile se avântau de mult deasupra stepelor. Prin cătune oamenii se adunau seara pe drum şi sporovăiau cu teamă despre lucruri înfricoşătoare. Cântăreţii orbi erau întrebaţi de noutăţi. Unora li se părea că văd noaptea străluciri pe cer şi că Luna se ridică de dincolo de codri mai roşie ca de obicei. Se prevesteau nenorociri sau moartea regelui; toate acestea erau cu atât mai greu de înţeles, cu cât frica pătrundea anevoie prin acele locuri obişnuite cu tulburările, luptele şi năvălirile; se vede că de astă dată vifore năprasnice se hărţuiau prin văzduhuri, de vreme ce spaima se lăţise pretutindeni.
Viaţa era cu atât mai grea, cu atât mai înăbuşitoare, cu cât nimeni nu se pricepea să arate dincotro vine primejdia. Printre semnele prevestitoare de rău, mai ales două păreau să arate că se pregăteşte într-adevăr ceva ameninţător. Mai întâi o mulţime nemaiauzită de bătrâni cântăreţi cu lira apărură prin sate şi târguri. Printre ei erau feţe străine, necunoscute de nimeni, despre care se şoptea că ar fi cântăreţi prefăcuţi. Hoinărind peste tot, aceştia vesteau în taină că se apropie ziua judecăţii şi a mâniei dumnezeieşti. În al doilea rând, cazacii de la Niż începuseră să bea de moarte.
Al doilea semn era cel mai primejdios. Aşezarea de la Sici, cuprinsă între graniţe prea strâmte, nu putea să-i hrănească pe toţi cei ce se îmbulzeau acolo; campanii nu se întâmplau să fie întotdeauna, iar stepa nu le dădea pâine cazacilor, aşa că o mare parte dintre ei se împrăştiau în fiecare an, la vreme de linişte, prin ţinuturile locuite, împânzind Ucraina, ba chiar şi Rutenia întreagă. Unii intrau în slujba stărostiilor, alţii drămuiau votca prin hanurile de la răscrucile drumurilor, iar ceilalţi se îndeletniceau cu negoţul şi felurite meşteşuguri. Mai în flecare sat, la o parte de aşezările celorlalţi, se afla câte o colibă în care locuia un zaporojan. Câţiva erau însuraţi şi aveau gospodărie. Asemenea zaporojeni, oameni descurcăreţi şi vrednici, erau o adevărată binecuvântare pentru satele în care locuiau. Nu-i întrecea nimeni la fierărie, dulgherie ori tăbăcitul pieilor, la bătutul cerii, la pescuit sau la vânat. Un cazac ştia şi făcea de toate; îţi ridica o casă, îţi meşterea şaua. Mai întotdeauna însă nu erau gospodari statornici, duceau o viaţă de azi pe mâine. Cine voia să îndeplinească o hotărâre judecătorească pe calea armelor, să calce avutul vecinului ori să se apere de vreo primejdie, trebuia numai să dea sfoară-n ţară şi flăcăii se repezeau cum se năpustesc corbii la pradă. De aceea, se foloseau de ei şleahticii şi magnaţii care se hărţuiau veşnic între ei, iar când lipseau asemenea isprăvi se aciuiau prin sate şi se speteau muncind, câştigându-şi pâinea zilnică în sudoarea frunţii.