Authors: Henryk Sienkiewicz
Chmielnicki nu întreba dacă războiul avea să înceteze, le cerea doar hotărârea de a-l înceta, de aceea potrivnicii începură să murmure; în curând murmurul se schimbă în strigăte ameninţătoare, încurajate mai ales de Czarnota din Hadziacz.
Chmielnicki tăcea, se uita numai cu luare-aminte de unde venea împotrivirea, însemnându-i în minte pe îndărătnici.
În acest timp Wyhowski se sculă în picioare, cu scrisoarea lui Kisiel în mână. O copie a scrisorii o luă Zorko s-o citească „frăţiei”, aşa că în încăperea sfatului şi afară se aşternu o linişte adâncă.
Voievodul îşi începea scrisoarea cu aceste cuvinte:
„C
ă
petenie a o
ş
tilor zaporojene ale Republicii, vechi
ş
i drag prieten!
Cu toate c
ă
sunt mul
ţ
i acei ce vorbesc despre Domnia Ta ca despre un vr
ă
jma
ş
al Republicii, eu nu numai c
ă
r
ă
mân pe deplin încredin
ţ
at de dragostea
ş
i credin
ţ
a Domniei Tale fa
ţă
de Republic
ă
, dar încredin
ţ
ez de asta
ş
i pe al
ţ
i senatori, tovar
ăş
i de-ai mei. Trei lucruri m
ă
înt
ă
resc în p
ă
rerea mea: cel dintâi e c
ă
, de
ş
i de veacuri întregi oastea de pe Nipru î
ş
i p
ă
ze
ş
te slava
ş
i slobozeniile sale, a r
ă
mas întotdeauna credincioas
ă
fa
ţă
de rege, pani
ş
i Republic
ă
. Al doilea: poporul nostru rusin este atât de statornic în credin
ţ
a-i legiuit
ă
, încât fiecare dintre noi prefer
ă
s
ă
-
ş
i dea via
ţ
a decât s
ă
clatine aceast
ă
credin
ţă
. Al treilea: cu toate c
ă
se întâmpl
ă
(ca
ş
i acum, Doamne fere
ş
te!) s
ă
fie v
ă
rs
ă
ri de sânge în
ă
untru, una este
ţ
ara noastr
ă
, în care ne na
ş
tem
ş
i tr
ă
im slobozi, fiindc
ă
aproape în toat
ă
lumea nu se mai afl
ă
o alta care s
ă
-i stea al
ă
turi în slobozenii
ş
i drepturi. De aceea ne-am obi
ş
nuit cu to
ţ
ii s
ă
ap
ă
r
ă
m unitatea acestei mame comune, care este Coroana; cu toate c
ă
se întâmpl
ă
felurite suferin
ţ
e (a
ş
a e pe lume), în
ţ
elepciunea ne îndeamn
ă
s
ă
socotim c
ă
mai lesne putem în
ţ
elege într-o
ţ
ar
ă
liber
ă
, ce ne doare pe fiecare, decât pierzând aceast
ă
mam
ă
, cum alta nu mai este în toat
ă
lumea cre
ş
tin
ă
ş
i p
ă
gân
ă
…”
Łoboda din Perejasław întrerupse citirea.
― Adevărat grăieşte, rosti cu voce tare.
― Adevărat, adevărat! repetară şi alţi polcovnici.
― Ba nu e adevărat, minte câinele! ţipă Czarnota.
― Taci din gură! Câine eşti tu!
― Vânzătorilor! La moarte cu voi!
― La moarte cu tine!
― Staţi, ascultaţi mai departe! Citeşte! El e omul nostru. Ascultaţi, ascultaţi!
Furtuna era gata să izbucnească, dar Wyhowski începu să citească mai departe, şi tăcerea se lăsă iarăşi.
Voievodul mai scria că oastea zaporojeană trebuie să aibă încredere în el, deoarece cunoaşte foarte bine că el, fiind de acelaşi sânge şi de aceeaşi credinţă, îi doreşte numai binele; aducea aminte că în vărsarea nenorocită de sânge de la Kumejki şi Starzec n-a luat parte, după care îl poftea pe Chmielnicki să oprească războiul, să-i trimită înapoi pe tătari sau să întoarcă armele împotriva lor, păstrându-şi credinţa faţă de Republică. În sfârşit, scrisoarea se încheia astfel:
„Î
ţ
i f
ă
g
ă
duiesc Domniei Tale c
ă
, a
ş
a cum sunt un fiu al bisericii pravoslavnice
ş
i neamul meu se trage din sângele str
ă
vechi al poporului rusin, î
ţ
i voi fi într-ajutor la tot binele. Domnia Ta
ş
tii foarte bine c
ă
ş
i eu, cu voia Domnului, pot ceva în aceast
ă
Republic
ă
,
ş
i c
ă
f
ă
r
ă
mine nu poate s
ă
se hot
ă
rasc
ă
nici pacea, nici r
ă
zboiul, iar eu sunt cel dintâi care nu dore
ş
te r
ă
zboiul din
ă
untru etc. …
Se iscă numaidecât hărmălaie de glasuri, pentru şi împotrivă, cu toate că, în mare, scrisoarea plăcuse atât polcovnicilor, cât şi „frăţiei”. La început nu se auzea şi nu se înţelegea nimic, din cauza furiei cu care discutau despre scrisoare. De departe, „frăţia” semăna cu un vârtej uriaş în care clocotea, se frământa şi lărmuia furnicarul omenesc. Polcovnicii îşi înălţau buzduganele şi săreau la bătaie. Se vedeau feţe roşii, ochi învăpăiaţi şi buze acoperite de spumă; grupul celor care voiau continuarea războiului îl avea în frunte pe Erazm Czarnota care înnebunise de-a binelea. Văzându-i înverşunarea, Chmielnicki era gata să izbucnească; în faţa mâniei lui se linişteau cu toţii, cum încetează orice zgomot când răcneşte leul. Mai întâi sări pe masă Krzeczowski, înălţă buzduganul şi strigă cu glas de tunet:
― Sunteţi buni să păziţi vitele, nu de sfat, robi nemernici!
― Tăcere! Krzeczowski vrea să vorbească! ţipă Czarnota care se aştepta ca viteazul polcovnic să sprijine războiul.
― Tăcere! Tăcere! repetară ceilalţi.
Cazacii îl respectau foarte mult pe Krzeczowski pentru foloasele însemnate pe care le adusese, pentru priceperea în meşteşugul războiului şi – lucru de mirare – pentru că era şleahtic. Se liniştiră îndată, aşteptând cu nerăbdare să audă ce spune; însuşi Chmielnicki îşi aţinti asupra lui privirea neliniştită.
Czarnota se înşelase, presupunând că polcovnicul se va arăta de partea războiului. Cu mintea-i ageră, Krzeczowski înţelegea că acum ori niciodată poate să capete de la Republică stărostiile şi rangurile pe care le visa. Îşi dădea seama că, încercând să-i liniştească pe cazaci, Republica se va strădui să-l atragă de partea ei şi să-l împace printre cei dintâi pe el, iar hatmanul de la Cracovia, aflându-se în robie, nu va putea să se împotrivească; de aceea vorbi aşa:
― Treaba mea e să mă bat, nu să dau sfaturi, dar dacă e vorba să ne sfătuim, am să-mi spun şi eu părerea, socotind că mi se cuvine aceasta ca şi celorlalţi, dacă nu chiar mai mult. Noi am pornit războiul ca să ne fie întoarse slobozeniile şi privilegiile noastre, iar voievodul de Bracław ne făgăduieşte că aşa are să fie. Aşadar, ni se va face dreptate sau nu. Dacă nu vom căpăta drepturile, purtăm războiul mai departe, dar dacă vom fi despăgubiţi, să alegem pacea! De ce să ne vărsăm sângele zadarnic? Să ne dea ce-i al nostru, iar noi liniştim gloatele, şi războiul încetează; Chmielnicki, tătucul nostru, s-a gândit şi a plănuit bine, ca noi să stăm de partea Măriei Sale regelui, care ne va răsplăti, iar dacă magnaţii se vor împotrivi, ne va îngădui nouă să chefuim cu ei, şi vom petrece straşnic. Numai că n-aş fi de părere să-i lăsăm să plece pe tătari: să stea în tabără, în Câmpiile Sălbatice, până când se hotărăşte ce va fi cu noi.
Chmielnicki se însenină la faţă, auzind aceste cuvinte, cei mai mulţi dintre polcovnici începură să strige să înceteze lupta şi să trimită soli la Varşovia, iar pe voievodul din Brusiłow să-l poftească să vină pentru negocieri. Czarnota zbiera şi se împotrivea înainte, dar polcovnicul îşi aţinti asupră-i privirea ameninţătoare şi îi spuse:
― Tu, Czarnota, polcovnice din Hadziacz, eşti pentru război şi pentru vărsare de sânge, dar la Korsuń, când te-au lovit oştenii lui pan Dmochowski din Petyhorsk, guiţai ca un porc; „Fraţilor, nu mă lăsaţi!” şi fugeai înaintea întregului polc.
― Minţi! strigă Czarnota. Eu nu mă tem nici de lehi şi nici de tine.
Krzeczowski strânse buzduganul în mână şi se repezi la Czarnota; ceilalţi începură şi ei să dea cu pumnii în polcovnicul de Hadziacz. Zarva începu să crească iarăşi. Pe maidan, „frăţia” mugea ca o cireadă de zimbri sălbatici.
Atunci se ridică iar Chmielnicki.
― Jupâni polcovnici, binefăcătorii mei! Aţi hotărât dară să trimitem soli la Varşovia, care să înfăţişeze regelui slujbele noastre credincioase, rugându-l să ne dea răsplata cuvenită. Cine vrea război, acela poate să lupte, dar nu cu regele şi cu Republica, fiindcă noi nu ne-am războit niciodată cu ei, ci cu cel mai mare vrăjmaş al nostru, mânjit tot de sângele cazacilor, care s-a scăldat în el la Starzec şi se scaldă şi acum, stăruind în duşmănia faţă de oştile zaporojene. Căruia i-am trimis scrisoare şi soli, rugându-l să înceteze vrăjmăşia, iar el i-a omorât ca un asupritor, lăsându-mă fără nici un răspuns pe mine, mai marele vostru, faptă prin care a jignit întreaga armie zaporojeană. Acum a venit de peste Nipru şi a nimicit Pohrebyszcze, pedepsind oameni nevinovaţi pe care i-am plâns cu lacrimi amare. Apoi, cum am aflat astăzi de dimineaţă, a plecat la Niemirów, unde n-a lăsat pe nimeni în viaţă. Şi pentru că tătarii înspăimântaţi nu vor să pornească asupra lui, ca mâine are să vină şi aici să ne piardă şi pe noi, deşi n-avem nici o vină, împotriva voinţei prealuminatului rege, care ne arată bunăvoinţă, şi a Republicii întregi, căci în semeţia lui nu se teme de nimeni, aflându-se gata să se răzvrătească şi împotriva Majestăţii Sale, cum face şi acum…
În adunare se lăsase o linişte adâncă. Chmielnicki îşi trase sufletul şi vorbi iar:
― Dumnezeu ne-a răsplătit cu biruinţa asupra hatmanilor, dar el e mai rău decât hatmanii şi decât toţi magnaţii, fiu al diavolului, care trăieşte numai din minciună. Dacă eu aş porni să-l lovesc, n-ar întârzia să vestească la Varşovia, prin prieteni ai lui, că noi nu vrem pacea, găsindu-ne vină înaintea regelui. Pentru ca aceasta să nu se întâmple, e nevoie ca Majestatea Sa şi întreaga Republică să ştie că eu nu doresc războiul şi stau liniştit, dar el se năpusteşte asupră-mi; de aceea, eu nu pot să plec pentru că mai trebuie să rămân aici şi pentru negocierile cu voievodul de Bracław. Dar pentru ca acest fiu al diavolului să nu ne frângă oasele, trebuie să-i ţinem piept şi să-i pierdem puterea, aşa cum am făcut cu neprietenii noştri, hatmanii, la Apele Galbene şi la Korsuń. Rog dar pe Domniile Voastre să porniţi de bunăvoie împotriva lui, iar eu am să scriu regelui că totul s-a petrecut fără mine şi numai din nevoia de a ne apăra de năvala şi reaua lui voinţă.
O tăcere surdă se înstăpâni peste adunare. Chmielnicki mai spuse:
― Acela dintre Domniile Voastre care va pleca la luptă va avea oaste destulă; am să-i dau cazaci viteji, aleşi pe sprânceană, şi tunuri ca să poată nimici cu ajutorul lui Dumnezeu pe vrăjmaş, dobândind victoria…
Nici unul dintre polcovnici nu ieşi înainte.
― Îi dau şaizeci de mii de călăreţi dintre cei mai buni! făgădui Chmielnicki.
Tăcere.
Şi doar erau cu toţii războinici neînfricaţi, ale căror strigăte de luptă răsunaseră nu o dată lângă zidurile Ţarigradului. Sau poate că tocmai de aceea se temea fiecare să nu-şi piardă faima căpătată într-o ciocnire cu înfricoşătorul Jeremi.
Chmielnicki îşi plimbă ochii peste polcovnicii care, sub greutatea acestor căutături, îşi lăsară privirile în pământ. Pe faţa lui Wyhowski se aşternu o răutate drăcească.
― Cunosc un cazac, spuse Chmielnicki posomorât, care ar fi vorbit acum şi nu s-ar fi dat în lături de la această ispravă, dar acela nu se află printre noi…
― Bohun! răspunse un glas.
― Întocmai. A zdrobit polcul lui Jarema la Wasilówka, dar a fost vătămat şi acum zace la Czerkasy şi se luptă cu moartea. Dacă nu-i el, văd că nu mai e nimeni! Unde-i slava cazacilor? Unde sunt Pawłuk, Nalewajko, Łoboda şi Ostranica?
Deodată se ridică de pe laviţă un om scund şi gras, cu faţa vânătă, întunecată, cu o mustaţă roşie ca focul deasupra gurii strâmbe, şi cu ochii verzi, se apropie de Chmielnicki şi rosti:
― Mă duc eu.
Era Maksym Krzywónos.
Răsunară strigăte: „La izbândă!” dar Krzywónos îşi sprijini buzduganul în şold şi vorbi cu glasul răguşit, întrerupt:
― Hatmane, să nu gândeşti că mă tem. Eu m-aş fi dus de la început, da’ m-am gândit: „Sunt alţii mai buni!” Da’ dacă-i aşa, mă duc. Şi voi? Voi aveţi capete şi braţe, iar eu n-am cap, am numai braţul şi sabia. O moarte are omul! Războiul e mama şi sora mea. Taie Wiśniowiecki, am să tai şi eu; spânzură el, am să spânzur şi eu. Tu, hatmane, să-mi dai cazaci viteji, că gloatele nu sunt în stare să lupte cu Wiśniowiecki. Aşa că mă duc să cuceresc cetăţi, să mă bat, să tai şi să spânzur! Moarte panilor cu mâinile albe!
Al doilea ataman păşi înainte.
― Merg şi eu cu tine, Maksym!
Era Pułjan.
― Czarnota din Hadziacz, Hładki din Mirhorod şi Nosacz din Ostra vor merge cu tine! hotărî Chmielnicki.
― Mergem! răspunseră într-un glas, pentru că pilda lui Krzywónos le dăduse curaj.
― Pe Jarema! Pe Jarema! răsunară strigătele celor de faţă.
― Loveşte! Loveşte! repetă „frăţia” şi în curând sfatul se schimbă într-o beţie în lege.
Polcurile care trebuiau să plece cu Krzywónos beau de moarte; se şi duceau la moarte. Cazacii ştiau asta, dar în inimile lor nu mai era nici pic de frică. „O moarte are omul”, repetau după căpetenia lor, şi nu le mai părea rău de nimic, cum se întâmplă de obicei înainte de a muri. Chmielnicki le îngăduia totul, încurajându-i, şi mulţimea le urmă pilda. Gloatele începură să cânte cu o sută de mii de glasuri. Împrăştiară caii de ham, care, alergând prin tabără şi ridicând nori de pulbere, iscară o învălmăşeală grozavă. Îi goneau cu ţipete, larmă şi hohote de râs; cete mai mari rătăceau de-a lungul râului, trăgeau din sâneţe, se înghesuiau şi se îmbulzeau către cvartirul hatmanului, care porunci lui Jakubowicz să le alunge. Încăierările şi neorânduiala încetară abia când ploaia vijelioasă îi goni pe toţi prin colibe şi căruţe.