Authors: Henryk Sienkiewicz
Prinţul îi poruncise să se ferească de lupte pentru a nu întârzia. Înaintând cu grijă, ajunse în zori la Wiszowaty Staw, unde-i găsi pe cei doi polcovnici, şi se bucură din toată inima la vederea lor. Osiński avea gardă de dragoni aleşi, muştruluiţi după moda străină, şi pe nemţi. Korycki, în schimb, avea numai pedestraşi nemţi, aproape toţi veterani din Războiul de treizeci de ani. Erau atât de îndemânatici şi de disciplinaţi, că polcovnicul îi mânuia ca pe un paloş. Amândouă polcurile erau îmbrăcate din belşug şi înarmate cu arme de foc. Auzind că aveau să meargă la prinţ, începură să strige de bucurie, pentru că tânjeau după bătălii şi ştiau că sub nici o altă căpetenie nu puteau să se războiască mai mult. Din păcate amândoi polcovnicii respinseră rugămintea prinţului; amândoi se aflau sub ordinele prinţului Dominik Zasławski şi aveau poruncă limpede să nu se împreune cu Wiśniowiecki. Skrzetuski încercă în zadar să le arate câtă faimă puteau să dobândească şi cât de mari foloase puteau să aducă ţării, slujind sub o asemenea căpetenie; nici nu voiau să-l asculte, spunându-i că supunerea este pentru oşteni cea dintâi datorie şi lege.
Puteau să vină alături de prinţ numai în cazul când prin aceasta şi-ar fi scăpat polcurile de la pieire. Skrzetuski plecă adânc mâhnit, ştiind cât de dureroasă are să fie pentru prinţ această nouă dezamăgire; mai ştia cât de trudite erau oştile de marşurile îndelungate, de încăierările cu cazacii şi de zdrobirea cetelor izolate, în sfârşit, de veghea continuă, de foame şi de neodihnă. Era aproape cu neputinţă în asemenea împrejurări să se măsoare cu un duşman de zece ori mai numeros, aşa că Skrzetuski înţelese limpede că lupta împotriva lui Krzywónos avea să fie întârziată, pentru că trebuia să se dea oastei mai mult timp de odihnă şi să se aştepte totodată venirea altor şleahtici în tabără.
Adâncit în aceste gânduri, Skrzetuski se întorcea în fruntea seimenilor săi, mergând fără zgomot, cu mare grijă şi numai noaptea, ca să ocolească şi pâlcurile lui Krzywónos şi cetele numeroase, alcătuite din cazaci şi ţărani, uneori destul de puternice, care bântuiau prin împrejurimi, aprinzând conacele, spârcuind pe şleahtici şi vânând la drumul mare pe fugari. Trecu de Bakłaj şi intră în codrii deşi de la Mszyniec, plini de povârnişuri şi de râpe înşelătoare. Din fericire, după ploile care căzuseră până nu demult, vremea era frumoasă. Era o noapte liniştită de iulie, fără Lună, dar cerul era presărat cu stele. Seimenii mergeau pe drumeagul îngust de pădure, călăuziţi de pădurarii de la Mszyniec, oameni de nădejde, care cunoşteau foarte bine locurile. În pădure stăpânea o linişte adâncă, întreruptă doar de trosnetul ramurilor uscate sub copitele cailor – când deodată Skrzetuski şi seimenii auziră un murmur îndepărtat, care semăna cu un cântec întretăiat de strigăte.
― Staţi! porunci încet Skrzetuski şi opri şiragul de seimeni. Ce-i asta?
Bătrânul pădurar se apropie de el.
― Boierule, nebunii colindă prin pădure şi strigă, cei care şi-au rătăcit minţile de cruzimile pe care le-au văzut. Ieri am întâlnit o şlahciancă, boierule, care mergea, mergea, se uita în sus la pomi şi striga: „Copiii mei! Copiii mei!” Răsculaţii îi tăiaseră pesemne copiii. A holbat ochii la noi şi a început să scâncească, de ni s-au muiat picioarele. Se zvoneşte că asemenea nebuni sunt cu duiumul prin toate pădurile.
Skrzetuski, cu toate că era un cavaler neînfricat, se înfioră din cap până-n picioare.
― Poate că lupii urlă aşa? E prea departe şi nu poţi să-ţi dai seama ce e, zise.
― Da’ de unde, boierule! În pădure nu mai e nici un lup, toţi au fugit în sate, unde găsesc destule cadavre.
― Ce vremuri năprasnice, răspunse porucinicul, lupii au ajuns să trăiască prin sate, iar oamenii, apucaţi de nebunie, urlă prin păduri! Doamne! Dumnezeule!
O vreme se aşternu iarăşi liniştea, se auzea doar fâsâitul obişnuit prin coroanele pomilor, în curând însă glasurile îndepărtate se întăriră, devenind tot mai limpezi.
― Hei! rosti deodată pădurarul. Mi se pare că acolo e o grămadă mare de oameni. Domniile Voastre rămâneţi aici sau mergeţi încet înainte, iar eu mă duc cu tovarăşul meu să vedem ce este.
― Duceţi-vă, răspunse Skrzetuski. Vă aşteptăm aici.
Pădurarii se făcură nevăzuţi. Lipsiră vreun ceas; Skrzetuski începuse să fie nerăbdător, ba chiar să-i bănuiască de trădare, când unul dintre ei se ivi din întuneric.
― I-am găsit, boierule! spuse el, apropiindu-se de Skrzetuski.
― Cine sunt?
― Răzvrătiţii.
― Sunt mulţi?
― Să tot fie vreo două sute. Nu ştiu ce să facem, boierule, că s-au aşezat tocmai în trecătoarea pe unde trece drumul nostru. Au aprins focul, da’ flăcările nu se văd, că sunt la loc jos. N-au nici o strajă; putem să ne apropiem la o aruncătură de săgeată de ei.
― Bine! răspunse porucinicul şi, întorcându-se către seimeni, începu să împartă porunci celor doi vagmiştri.
Ceata lui Skrzetuski porni repede înainte fără zgomot, numai trosnetul vreascurilor putea să-i trădeze; scara nu se lovea de scară, săbiile nu zăngăneau, caii, învăţaţi cu apropierile furişate şi năvala, mergeau cu paşi de lup, fără să sforăie sau să necheze. Când ajunseră la locul unde drumul cotea dintr-odată, seimenii zăriră numaidecât focurile şi chipuri nedesluşite de oameni. Aici Skrzetuski îi împărţi în trei grupe, dintre care una rămase pe loc, a doua porni pe marginea trecătorii, ca să închidă ieşirea de partea cealaltă, iar a treia descălecă şi, târându-se pe burtă, se răsfiră pe buza râpei, deasupra capetelor răsculaţilor.
Skrzetuski, care se afla în cea din urmă, se uită în jos şi îmbrăţişă cu privirea întreaga grămadă, până la o depărtare de două, trei sute de paşi: aprinseseră zece focuri, dar flăcările nu erau prea mari, deasupra lor atârnau cazanele cu mâncare. Mirosul puternic de fum şi de carne fiartă gâdila nările porucinicului şi ale seimenilor. În jurul cazanelor ţăranii stăteau în picioare sau culcaţi, bând şi sporovăind. Unii aveau în mână sticle cu votcă, alţii se rezemau în suliţe, în vârful cărora erau înfipte, ca nişte trofee, capete retezate de bărbaţi, femei şi copii. Strălucirea focurilor se răsfrângea în pupilele fără viaţă şi în dinţii rânjiţi, luminând chipuri sălbatice, înfiorătoare. Aproape de peretele râpei dormeau ca la zece inşi sforăind puternic: unii tăifăsuiau, alţii scormoneau focurile, din care se înălţau snopi de scântei aurii. Lângă cea mai mare dintre bobotăi şedea, întors cu spatele către peretele trecătorii şi către Skrzetuski, un cerşetor bătrân şi spătos, care zgândărea strunele lirei: jur-împrejur se îngrămădiseră vreo treizeci de ţărani răsculaţi.
La urechile lui Skrzetuski ajunseră cuvintele ce urmează:
― Hei, tăicuţule, zi de cazacul Hołota!
― Nu, strigau alţii, de Marusia Bohusławka!
― Ducă-se dracu’ Marusia! Zi de boierul din Potok, de boierul din Potok! zbierau cei mai mulţi.
Cerşetorul lovi mai tare strunele lirei, îşi îndreptă glasul şi începu să cânte:
Scoal
ă
, te-ntoarce
ş
i-n
ţ
elege bine, tu cel prea cu stare,
C
ă
la fel vei fi, ca omul ce nimic nu are,
Cel ce ne conduce-i însu
ş
i Dumnezeu, el ne st
ă
pâne
ş
te
Ş
i faptele noastre, toate, drept le cânt
ă
re
ş
te.
Scoal
ă
, te-ntoarce
ş
i-n
ţ
elege bine, tu cel ce prea sus
Zbori cu-n
ţ
elepciunea-
ţ
i
ş
i te-nal
ţă
în sus…
Aici cerşetorul se întrerupse o clipă şi oftă, iar după el începură să ofteze şi ţăranii. Se adunau tot mai mulţi în jurul lui – dar şi Skrzetuski, deşi ştia că toţi oamenii lui erau pregătiţi, nu dădea semnul de năvală. Noaptea liniştită, focurile aprinse, siluetele sălbatice şi cântecul despre magnatul Mikołai Potocki, neterminat încă, stârneau în el gânduri ciudate, simţiri şi doruri neînţelese, de care nici el nu-şi dădea seama prea limpede. Rănile neogoite ale inimii se deschiseră iarăşi, îl cuprinse o jale adâncă după trecutul apropiat, după fericirea pierdută, după acele clipe de linişte şi pace.
Căzu pe gânduri şi se posomori, iar între timp cerşetorul cânta mai departe:
Scoal
ă
, te-ntoarce
ş
i-n
ţ
elege bine, tu cel ce te r
ă
zboie
ş
ti,
Arc, s
ă
ge
ţ
i
ş
i pulberi, plumbi
ş
i palo
ş
mânuie
ş
ti,
C
ă
ci de mult pe-aicea viteji destui se-ntrecur
ă
,
Luptând cu-acelea
ş
i arme, de-acela
ş
i palo
ş
c
ă
zur
ă
;
Scoal
ă
, te-ntoarce
ş
i-n
ţ
elege bine, nu te
ţ
ine mândru,
Tu cel care porne
ş
ti din Potok spre Nipru.
Suflete curate tu iei în robie, le iei libertatea,
De rege nu
ş
tii
ş
i de sfat nu-
ţ
i pas
ă
, doar a ta-i dreptatea
Haide, te arat
ă
ş
i nu te aprinde, c
ă
ci tu porunce
ş
ti,
Ş
i
ţ
ara polon
ă
doar tu o conduci, a
ş
a cum voie
ş
ti.
{144}
Cerşetorul se opri iar şi, în clipa aceea, o piatră alunecă de sub mâna unuia dintre seimeni şi începu să se rostogolească la vale cu zgomot. Câţiva ţărani îşi feriră ochii cu mâinile şi începură să se uite cu luare-aminte în sus, către pădure; atunci Skrzetuski socoti că era timpul potrivit şi îşi descarcă pistolul în mijlocul mulţimii.
― Loveşte! Ucide! strigă el, şi treizeci de seimeni traseră aproape în feţele ţăranilor, după care, cu săbiile în mână, alunecară ca fulgerul pe peretele înclinat al râpei drept în mijlocul ţăranilor înfricoşaţi.
― Loveşte! Ucide! se auzi la un capăt al trecătorii.
― Loveşte! Ucide! repetară glasuri sălbatice la celălalt capăt.
― Jarema! Jarema!
Năvala era atât de neaşteptată şi spaima atât de cumplită, că ţăranii, deşi înarmaţi, nu se împotriviră aproape deloc. Şi aşa se povestea la focurile de popas ale gloatelor răsculate, că Jeremi, cu ajutorul duhului rău, poate să fie şi să se bată în mai multe locuri deodată. Acest nume care se abătuse acum asupra lor, tocmai când nu se aşteptau la nimic şi se credeau mai feriţi de orice primejdie – într-adevăr ca numele unui duh rău – îi făcu să scape armele din mână. Pe de altă parte, suliţele şi coasele nu puteau să fie folosite la loc strâmt, aşa că îmbulziţi ca o turmă de oi lângă peretele râpei, izbiţi de săbii în cap, peste faţă, bătuţi, străpunşi şi călcaţi în picioare, îşi întindeau mâinile înnebuniţi de groază şi mureau, apucând fierul neînduplecat. Codrul liniştit se umpluse deodată de larma ameninţătoare a bătăliei. Câţiva încercau să scape, căţărându-se pe peretele drept al râpei, dar îşi răneau mâinile şi cădeau apoi în vârful săbiilor. Unii mureau liniştiţi sau cerşeau îndurare, alţii îşi acopereau chipul cu mâinile, nevrând să vadă clipa morţii, sau se aruncau cu faţa la pământ; prin şuierul săbiilor şi urletele celor care piereau răzbea strigătul atacatorilor: „Jarema! Jarema!” la auzul căruia părul se ridica vâlvoi în capetele ţăranilor şi moartea părea cu atât mai înfricoşătoare.
Cerşetorul trăsnise cu lira în cap pe unul dintre seimeni, răsturnându-l, iar pe al doilea îl apucase de mână ca să împiedice lovitura sabiei, şi mugea ca un taur de frică. Alţi seimeni tocmai veneau în fugă să-l hăcuiască şi cu ei alergă şi Skrzetuski:
― Prindeţi-l viu! Prindeţi-l viu! strigă.
― Staţi! mugea cerşetorul. Eu sunt şleahtic!
Loquor latine
{145}
! Nu sunt cerşetor! Staţi, când vă spun, nemernicilor, haimanale!
Cerşetorul nu-şi sfârşise litania, când Skrzetuski îl privi în faţă şi răcni, de răsunară pereţii prăpastiei:
― Zagłoba!
Şi se repezi deodată asupra lui ca un animal sălbatic, îi înfipse mâinile în umeri, îşi apropie faţa de a lui şi, scuturându-l ca pe un copăcel, zbieră:
― Unde-i cneaghina? Unde-i cneaghina!
― Trăieşte! E sănătoasă şi la loc fără primejdie! răspunse cerşetorul. Domnia Ta, dă-mi dracului drumul, că-mi scoţi sufletul.
Viteazul pe care nu izbutiseră să-l frângă nici robia, nici rănile, nici durerea şi nici groaznicul Burdabut, fu doborât de vestea fericită. Mâinile îi căzură în jos, o sudoare deasă îi înnoura fruntea, se lăsă în genunchi, îşi ascunse faţa în mâini şi, sprijinindu-şi capul de peretele râpei, rămase tăcut; îi mulţumea pesemne lui Dumnezeu.
Între timp seimenii omorâseră şi pe ceilalţi ţărani, legând numai vreo câţiva dintre ei, care aveau să fie daţi pe mâna călăului, în tabără, pentru a stoarce mărturisiri de la ei; restul zăceau întinşi fără suflare. Bătălia încetase, învălmăşeala se liniştise. Seimenii făcură cerc în jurul porucinicului şi, văzându-l îngenuncheat la poalele stâncii, se uitau îngrijoraţi, neştiind dacă nu era cumva rănit. Dar Skrzetuski se ridică; avea faţa luminoasă, de parcă i se revărsaseră zorile în suflet.
― Unde se află? îl întrebă pe Zagłoba.
― La Bar.
― E în siguranţă?
― Cetatea e destul de puternică, nu se teme de nici o năvală. Pe Helena am dat-o în grija jupânesei Slawoszewska şi a maicilor.
― Lăudat fie numele Celui Preaînalt! rosti oşteanul, şi în glasul său tremura o înduioşare adâncă. Domnia Ta dă-mi mâna. Îţi mulţumesc din toată inima.
Deodată se întoarse către seimeni.
― Sunt mulţi prinşi?
― Şaptesprezece, răspunseră seimenii.
― Am avut o mare bucurie şi sufletul îmi este încărcat de milă. Lăsaţi-i slobozi.
Seimenii nu voiau să-şi creadă urechilor. Oştenii lui Wiśniowiecki nu cunoşteau asemenea obiceiuri. Skrzetuski încruntă uşor din sprâncene.