Authors: Henryk Sienkiewicz
Amărăciunea lui Zagłoba nu mai cunoştea margini.
― Şi Domnia Ta te uiţi ca la
teatrum
în carnaval! strigă cu ciudă la Skrzetuski, ca şi când n-ar fi vorba şi de pielea Domniei Tale!
― Am zis, noi ne-am învăţat.
― Te duci şi Domnia Ta la harţă?
― Nu prea se cuvine cavalerilor din flamurile de elită să se bată cu asemenea vrăjmaşi; cine ţine la onoarea lui, nu face una ca asta. Dar în aceste timpuri nimeni nu se mai gândeşte la onoare.
― Iată-i şi pe ai noştri, vin! exclamă jupân Zagłoba, văzând linia roşie a dragonilor lui Wołodyjowski, care se îndreptau în trap uşor către fâşia îngustă care lega cele două maluri.
După ei porniră grupuri de voluntari din fiecare steag. Printre alţii se duseră: roşcatul Wierzull, Kuszel, Poniatowski şi cei doi Karwicz, iar de la husari jupân Longinus Podbipięta.
Depărtarea dintre cele două pâlcuri începu să se micşoreze dintr-odată.
― Ai să fii martorul unor isprăvi de minune, zise Skrzetuski către jupân Zagłoba. Ia seama îndeosebi la Wołodyjowski şi la Podbipięta. Sunt viteji de mâna-ntâi. Îi vezi?
― Îi văd.
― Uită-te la ei; o să pofteşti şi Domnia Ta.
CAPITOLUL XXXI
R
Ă
ZBOINICII
SE
APROPIAR
Ă
, îşi opriră caii şi începură mai întâi să-şi arunce vorbe de ocară.
― Fiţi bine-veniţi! Fiţi bine-veniţi! îndată o să vă lepădăm stârvurile la câini! strigară oştenii prinţului.
― Ale voastre nu sunt bune nici pentru câini.
― O să putreziţi în iazul ăsta, tâlhari fără ruşine!
― O să putrezească cui i-o fi scris. Mai degrabă pe voi o să vă ciugulească peştii.
― Cu furcile la băligar, neciopliţilor! Vi se potrivesc mai bine decât sabia.
― Noi suntem ţărani neciopliţi, dar feciorii noştri vor fi şleahtici, pentru că se vor naşte din jupâniţele voastre!
Un cazac, pesemne de peste Nipru, ieşi înainte şi, punându-şi mâinile pâlnie la gură, strigă cu glas puternic:
― Cneazul are două nepoate! Spuneţi-i să i le trimită lui Krzywónos…
Wołodyjowski văzu negru înaintea ochilor de furie, când auzi această ocară, şi în aceeaşi clipă îşi repezi calul asupra zaporojeanului.
Pan Skrzetuski, care stătea pe aripa dreaptă cu husarii, îl recunoscu de departe şi strigă la Zagłoba:
― Uite-l pe Wołodyjowski gonind! Priveşte Domnia Ta acolo, acolo!
― Îl văd! răspunse Zagłoba. L-a ajuns! Se bat! Una! două! şi s-a dus! Văd foarte bine! Oho, gata! Ăsta războinic, bătu-l-ar norocul!
Într-adevăr, la a doua încrucişare de săbii cazacul se prăbuşi la pământ ca lovit de trăsnet – şi căzu cu faţa spre ai săi, semn rău pentru ei.
Atunci sări un alt cazac, îmbrăcat într-un contăş roşu, luat de la vreun şleahtic. Îl ajunse pe Wołodyjowski cam dintr-o parte, dar calul i se împiedică tocmai când ridicase sabia să lovească. Wołodyjowski se întoarse şi atunci se văzu că era meşter neîntrecut, pentru că îşi roti numai puţin mâna, făcând o mişcare uşoară şi moale, aproape nevăzută, şi sabia zaporojeanului zbură în sus. Wołodyjowski îl înşfacă de grumaz şi-l aduse cu cal cu tot spre ai lui.
― Fraţilor, scăpaţi-mă! strigă prinsul.
Dar nu se împotrivea deloc, ştiind că în acest caz avea să fie străpuns cu sabia; ba îşi mai şi îndemna calul cu pintenii ca să ţină pasul. Şi aşa îl aduse Wołodyjowski, cum duce lupul oaia.
Văzând acestea, din amândouă părţile se repeziră grupuri de peste zece călăreţi, căci mai mulţi nu încăpeau pe stăvilar.
Se încăierară doi câte doi. Bărbatul se încleşta cu bărbat, cal cu cal şi sabie cu sabie; era grozavă priveliştea şirului de luptători, la care amândouă oştile priveau cu sufletul la gură, încercând să ghicească soarta bătăliei. Soarele de dimineaţă îşi trimitea razele asupra războinicilor, iar văzduhul era atât de străveziu, încât din amândouă părţile mai că se puteau desluşi feţele hărţaşilor. Cineva care ar fi privit de departe ar fi crezut că e vorba de vreun turnir sau de vreo petrecere. La răstimpuri se vedeau cai ieşind din învălmăşeală fără călăreţi, ori câte un trup fără viaţă se prăvălea de pe stăvilar în oglinda limpede a apei care se împrăştia în stropi aurii, trimiţând apoi rotocoale de valuri de la un ţărm la altul, din ce în ce mai departe.
Inimile oştenilor din amândouă armiile creşteau de bucurie, privind la bărbăţia şi la dorinţa de luptă a războinicilor. Fiecare îi încuraja pe ai săi; deodată Skrzetuski bătu din palme, de-i clincheniră umărarele de metal şi strigă:
― Wierszułł a pierit! A căzut odată cu calul. Uitaţi-vă: călărea pe cel alb!
Dar Wierszułł nu pierise, deşi se prăbuşise într-adevăr odată cu calul, răsturnaţi amândoi de uriaşul Pułjan, un cazac care slujise în flamurile prinţului Jeremi, dar astăzi era a doua căpetenie după Krzywónos. Era un hărţaş vestit care nu lăsa să-i scape nici o încăierare. Era atât de puternic, încât putea să rupă cu uşurinţă două potcoave dintr-odată; trecea drept neînvins în lupta cu un singur potrivnic. Răsturnându-l pe Wierszułł, îl lovi pe vrednicul ofiţer Kuroszlachcic şi-l spintecă groaznic, aproape până la şa. Ceilalţi dădură înapoi înfricoşaţi; numai jupân Longinus îşi întoarse spre el iapa-i letonă.
― Vei pieri! strigă Pułjan, văzându-l pe bărbatul care îndrăznea să-l înfrunte.
― Ce să fac? răspunse Podbipięta, înălţând sabia să lovească.
Nu avea paloşul „Rupe-glugă”, pe care-l păstra pentru copuri prea mari, ca să-l folosească în lupta de harţ; îl lăsase unui paj credincios; avea doar o sabie uşoară, de pe vremea regelui Stefan Bathory, cu lama albăstruie, scrisă cu aur. Pułjan făcu faţă la prima lovitură, cunoscând dintr-odată că nu are de-a face cu un potrivnic de rând, fiindcă îi tremură sabia în mână; făcu faţă şi la a doua şi la a treia, după care, fie că pricepu că potrivnicul e mai îndemânatic decât el în mânuirea sabiei, fie că dorea să-şi arate puterea năprasnică în faţa oştilor, sau poate, cine ştie? împins pe marginea stăvilarului, se temea să nu fie aruncat în apă de iapa uriaşă a lui Longinus, destul că, respingând ultima lovitură, îşi alătură calul de al lituanianului şi-l cuprinse în braţele-i puternice.
Se încăierară ca doi urşi care se bat pentru ursoaică în timpul gonitului; se încolăciră ca doi pini care, crescând din acelaşi trunchi, se răsucesc unul în jurul celuilalt, alcătuind aproape un singur copac.
Toţi îşi opriră răsuflarea şi priveau în tăcere la lupta acestor potrivnici care erau socotiţi printre ai lor drept cei mai tari de vârtute. Credeai că se contopiseră într-adevăr într-un singur trup, pentru că rămaseră multă vreme nemişcaţi. Doar feţele li se făcură stacojii şi numai după venele umflate de pe frunte şi după grumazurile încovoiate ca nişte arcuri, se putea cunoaşte, dincolo de această linişte înfricoşată, încordarea supraomenească a braţelor care se striveau în strânsoare.
În cele din urmă amândoi începură să tremure. Faţa lui Longinus se învăpăia tot mai mult, pe când atamanul se învineţea tot mai tare. Se scurse încă o clipă. Neliniştea privitorilor creştea. Deodată un glas surd, înăbuşit, întrerupse tăcerea:
― Dă-mi drumul…
― Nu… fârtate!… răspunse alt glas.
Încă un răstimp: deodată ceva pârâi groaznic şi se auzi un geamăt care venea parcă de sub pământ; un val de sânge negru ţâşni din gura lui Pułjan, şi capul îi căzu într-o parte.
Atunci jupân Longinus îl ridică din şa şi, înainte ca privitorii să înţeleagă ce se petrecuse, îl aşeză pe şaua lui şi porni în trap întins către ai săi.
― Vivat! strigară oştenii lui Wiśniowiecki.
― La moarte! răspunseră zaporojenii.
Şi în loc să se sperie de păţania căpeteniei, săriră şi mai îndârjiţi asupra vrăjmaşului. Se încinse o luptă generală, pe care îngustimea locului o făcea cu atât mai înverşunată. Cu toată bărbăţia lor, cazacii ar fi fost biruiţi de îndemânarea mai mare a potrivnicilor, dacă din tabăra lui Krzywónos n-ar fi răsunat deodată trâmbiţele care-i chemau înapoi.
Se retraseră îndată, iar oamenii lui Jeremi se întoarseră şi ei spre ai lor, după ce mai zăboviră un timp, ca să arate că ei stăpâneau câmpul de bătaie. Valul de pământ se goli, pe acest drum al morţii care unea cele două oşti rămaseră doar cadavrele oamenilor şi ale cailor, ca o prevestire a celor ca aveau să se întâmple; doar adierea uşoară a vântului vălurea întinderea netedă a iazului, fâşâind jalnic printre frunzele sălciilor care se înălţau ici-colo pe malurile apei.
Pâlcurile lui Krzywónos porniră ca nişte cârduri de sturzi ploieri, câtă frunză şi iarbă. Înainte mergeau gloatele de ţărani, după care veneau vrednica pedestrime zaporojeană şi sotniile de călăreţi, apoi tătarii şi tunurile – fără prea mare rânduială. Se îmbrânceau unii pe alţii, vrând să forţeze trecerea stăvilarului prin numărul lor mare, apoi să se reverse şi să înghită oastea prinţului. Sălbaticul Krzywónos se încredea mai mult în pumn şi sabie, decât în meşteşugul războiului, de aceea pornea cu toată puterea, după ce poruncise polcurilor din spate să le împingă pe cele din faţă, care, de voie, de nevoie, trebuiau să meargă înainte. Ghiulelele tunurilor începură să pleoscăie prin apă ca nişte lebede sălbatice şi cufundari; din pricina depărtării, nu făceau pagube în oastea prinţului, aşezată ca o tablă de şah de cealaltă parte a iazului. Puhoiul omenesc se revărsă peste fâşia îngustă de pământ a stăvilarului, înaintând fără piedici; când ajunseră la râu, o parte dintre atacatori căutară un vad de trecere, dar nu găsiră şi se întoarseră înapoi; veneau atât de înghesuiţi, că, după cum avea să spună mai târziu Osiński, puteai să mergi călare peste capetele lor; pe stăvilar nu mai era nici o palmă de pământ slobod.
Jeremi privea de pe malul înalt, încruntându-şi sprâncenele, iar ochii aruncau fulgere către gloatele care se apropiau; văzând învălmăşeala şi îmbulzeala polcurilor lui Krzywónos, îi spuse polcovnicului Machnicki:
― Duşmanul dă năvală asupra noastră ca un necioplit, nu-i pasă de ştiinţa războiului şi vine buluc, dar nu va ajunge unde vrea.
Între timp, parcă în ciuda vorbelor prinţului, cazacii ajunseră la jumătatea stăvilarului şi se opriră miraţi şi neliniştiţi de tăcerea oştilor lui Wiśniowiecki. În aceeaşi clipă însă oştile se mişcară şi se retraseră, lăsând liber, între dâlma de pământ şi locul unde se aflau, un semicerc mare, care avea să fie câmpul de bătaie.
După aceea, pedestraşii lui Korycki se despărţiră, descoperind gurile tunurilor lui Wurcel îndreptate spre stăvilar; în colţul dintre pârâul Słucz şi valul de pământ luceau în tufişurile de pe mal muschetele nemţilor lui Osiński. Pentru nişte războinici încercaţi era limpede de partea cui avea să fie biruinţa. Numai o căpetenie turbată, cum era Krzywónos, putea să se arunce în luptă în asemenea împrejurări, când, cu toată puterea lui, n-ar fi fost în stare să cucerească nici măcar fâşia îngustă de trecere, dacă Wiśniowiecki ar fi vrut s-o apere.
Prinţul hotărâse într-adins să-şi trimită o parte din oşteni dincolo de stăvilar, ca să-l împresoare şi să nimicească pe oricine ar fi încercat să treacă. Căpetenie pricepută, Wiśniowiecki se folosise de orbirea potrivnicului care nu băgase de seamă că nu mai poate să-şi ajute oamenii ce luptau pe malul celălalt decât prin trecerea îngustă, pe care nu încăpeau pâlcuri prea mari. Cunoscătorii meşteşugului ostăşesc priveau deci cu uimire la fapta lui Krzywónos, pe care nu-l silea nimic la o asemenea nesocotinţă.
Îl împingea doar ambiţia şi setea de sânge. Aflase că Chmielnicki, cu toată precumpănirea forţelor pe care le trimisese sub conducerea lui Krzywónos, temându-se de sfârşitul bătăliei cu Jeremi, venea în ajutor cu toată puterea. Krzywónos primi poruncă să nu pornească lupta, dar tocmai de aceea se grăbi să înceapă.
― După ce cucerise târgul Połonne, se învăţase cu vărsarea de sânge şi nu voia să împartă nimic cu nimeni, de aceea dădea zor. O să piardă jumătate din oaste: ei şi? Restul va năpădi forţele firave ale prinţului, zdrobindu-le. Lui Chmielnicki o să-i aducă în dar capul lui Jeremi.
În această vreme valul calicimii ajunse la capătul stăvilarului, îl trecu şi se revărsă în semicercul lăsat slobod de oştile lui Jeremi. Atunci pedestraşii ascunşi ai lui Osiński îi izbiră cu foc dintr-o latură; tunurile lui Wurcel sloboziră limbi lungi de fum, pământul se cutremură de bubuituri şi bătălia începu pe toată linia.
Fumul acoperi malurile pârâului Słucz, iazul, stăvilarul şi câmpul de bătaie, aşa că nu se mai vedea nimic; numai din când în când se zăreau culorile roşii ale dragonilor ori străluceau penajele deasupra coifurilor în goană; sub norul de fum era o vânzoleală cumplită. În târg băteau toate clopotele, şi geamătul lor jalnic se însoţea cu mugetul gros al tunurilor. Din tabără se rostogoleau spre stăvilar alte şi alte polcuri.
Cele care trecuseră şi ajunseseră de cealaltă parte a iazului, răsfirându-se cât ai clipi din ochi într-o linie lungă, se repeziră cu turbare asupra steagurilor prinţului. Lupta se încinse de la un capăt al iazului până la cotitura pârâului, şi de aci până la luncile mlăştinoase, înecate de ape în acel an ploios.
Gloatele de ţărani şi cazacii de la Niż trebuiau să învingă sau să piară, având în spate apa spre care îi împingeau atacurile pedestraşilor şi ale călărimii prinţului.
Când husarii porniră înainte, jupân Zagłoba, deşi avea răsuflarea scurtă şi nu-i plăcea înghesuiala, sări şi el odată cu ceilalţi; nici nu putea să facă altceva, dacă nu voia să fie strivit. Gonea dar, mijindu-şi ochii, iar prin minte îi treceau cu iuţeala fulgerului tot felul de gânduri: „Şiretenia nu mai e bună la nimic! Nu mai face parale! Prostul învinge şi înţeleptul piere!” Apoi îl cuprinse mânia împotriva războiului, a cazacilor şi a husarilor, împotriva lumii întregi. Începu să blesteme şi să se roage. Aerul îi şuiera pe la urechi, tăindu-i răsuflarea; deodată se izbi de ceva cu calul, simţi o stavilă în cale, aşa că deschise ochii şi ce văzu: coase, săbii, ţăpoaie, puzderie de feţe învăpăiate, ochi şi mustăţi… ca prin ceaţă, nu se ştie ale cui, care tremurau şi se zvârcoleau cu turbare. Atunci îl apucă furia împotriva acestor vrăjmaşi care nu dădeau bir cu fugiţii, la dracu’, şi i se vârau în ochi, silindu-l să se bată. „Ce vreţi, o să aveţi!” gândi el, şi începu să lovească orbeşte cu sabia în toate părţile. Uneori spinteca văzduhul, dar câteodată simţea că ascuţişul i se înfundă în ceva moale. În acelaşi timp simţea că trăieşte încă, şi asta îi dădea un curaj grozav. „Loveşte, ucide!” mugea ca un taur, până când, în cele din urmă, feţele fioroase îi pieriră din ochi şi în locul lor văzu grumazuri şi funduri de căciuli, iar strigătele mai că-i spărgeau urechile.