Authors: Henryk Sienkiewicz
― Care Kiev? Ce tot vorbeşti Domnia Ta?
― Care Kiev?! Ce, nu cunoşti Kievul?
― Pentru Dumnezeu, Domnia Ta îţi baţi jos de mine? Ce era să caute la Kiev, când ea e ascunsă într-o râpă lângă pârâul Waładynka, nu departe de Rasków? Şi vrăjitoarea avea poruncă să n-o lase să facă un pas până la întoarcerea lui Bohun. Pe viul Dumnezeu, îmi pierd minţile sau ce se întâmplă?
― Ce vrăjitoare? Despre ce vorbeşti?
― Păi, Horpyna!… că doar o cunosc prea bine, un zdrahon de…
Jupân Zagłoba se ridică deodată de pe laviţă şi începu să bată aerul cu braţele, ca un om care cade într-o apă adâncă şi vrea să scape de la înec.
― Pe viul Dumnezeu, Domnia Ta să taci, se răsti la Wołodyjowski. Pe rănile lui Hristos, lăsaţi-mă să-l întreb eu!
Cei de faţă se speriară, atât de palid se făcuse Zagłoba şi sudoarea îi îmbrobonise chelia; sări peste laviţă la Rzędzian şi, apucându-l de umeri, îl întrebă cu glasul hârâit:
― Cine ţi-a spus că… e ascunsă lângă Rasków?
― Cine putea să-mi spună? Bohun!
― Omule, ai înnebunit de-a binelea?! răcni jupân Zagłoba, scuturându-l pe Rzędzian ca pe un pom de fructe. Care Bohun?
― Pentru Dumnezeu, strigă copilul de casă, ce mă scuturi aşa, Domnia Ta? Lasă-mă să-mi vin în fire, că m-am prostit… Domnia Ta m-ai zăpăcit de tot. Cum care Bohun? Ce, Domnia Ta nu-l cunoşti?
― Vorbeşte, că te străpung cu jungherul! urlă Zagłoba. Unde l-ai văzut pe Bohun?
― La Włodawa!… Ce vreţi de la mine, Domniile Voastre? întrebă copilul de casă înfricoşat. Ce, sunt tâlhar?…
Zagłoba nu mai putea, i se tăiase răsuflarea şi căzu pe laviţă gemând greu. Michał îi veni în ajutor.
― Când l-ai văzut pe Bohun? îl întrebă el pe Rzędzian.
― Acum trei săptămâni.
― Trăieşte?
― De ce să nu trăiască?… Mi-a povestit cum l-ai ciopârţit Domnia Ta, dar a scăpat…
― El ţi-a spus că jupâniţa e lângă Raszków?
― El, cine altul?
― Ascultă, Rzędzian: aici e vorba de viaţa stăpânului tău şi a jupâniţei! Bohun ţi-a spus că ea n-a fost la Kiev?
― Domnia Ta, cum să fie la Kiev, când el a ascuns-o lângă Raszków şi i-a poruncit Horpynei să nu-i dea drumul cu preţul vieţii, iar acum mi-a dat mie buzdugan de liberă trecere şi un inel ca să mă duc eu acolo, că lui i s-au deschis iar rănile şi trebuie să stea la pat cine ştie câtă vreme?
Rzędzian fu întrerupt de jupân Zagłoba, care zvâcni iar de pe laviţă şi, apucându-se cu amândouă mâinile de părul ce-i mai rămăsese, începu să strige ca un apucat:
― Copila mea trăieşte, trăieşte, pe rănile Mântuitorului, trăieşte! La Kiev n-au omorât-o pe ea! Ea trăieşte, fata mea dragă trăieşte!
Şi bătrânul bătea din picioare, râdea şi suspina, iar în cele din urmă îl îmbrăţişa pe Rzędzian, îl strânse la piept şi începu să-l sărute cu atâta foc, că bietul copil îşi pierdu cumpătul de-a binelea.
― Lasă-mă, Domnia Ta… că mă înăbuş! Trăieşte, trăieşte… Cu ajutorul lui Dumnezeu o să plecăm împreună la ea… Domnia Ta… ei, Domnia Ta!
― Domnia Ta, lasă-l să vorbească, n-am înţeles încă nimic, spuse Wołodyjowski.
― Spune, spune! strigă Zagłoba.
― Frăţioare, povesteşte de la început, îl rugă şi jupân Longinus, pe mustăţile căruia se odihneau boabe de lacrimi.
― Domniile Voastre, îngăduiţi-mi să-mi trag sufletul, spuse Rzędzian, şi să închid fereastra, că înfocatele astea de privighetori îşi sparg pieptul prin tufişuri, de nu mai poţi să auzi nimic.
― Mied! strigă Wołodyjowski slujitorului.
Rzędzian închise fereastra cu încetineala-i obişnuită, apoi se întoarse către cei de faţă şi zise:
― Domniile Voastre, îngăduiţi-mi să stau şi eu, că sunt frânt de osteneală!
― Stai! îi spuse Wołodyjowski, turnându-i din carafa adusă de slujitor. Ciocneşte cu noi, că meriţi din plin pentru vestea bună, numai să ne spui totul cât mai repede.
― Bun mied! răspunse copilul de casă, ridicând paharul în lumină.
― Trăsni-te-ar să te trăsnească! Ai să vorbeşti odată? tună Zagłoba.
― Ei, că şi Domnia Ta te mânii la iuţeală! O să vorbesc, dacă vreţi Domniile Voastre, Domniile Voastre porunciţi şi eu ascult, că pentru asta slujesc. Dar văd că trebuie să istorisesc de la început totul, amănunţit…
― Spune de la început!
― Domniile Voastre vă aduceţi aminte că atunci când a venit vestea despre căderea Barului, am crezut cu toţii că am pierdut-o pe jupâniţă? Eu am plecat la Rzędziany, la părinţi şi la bunicul care a împlinit nouăzeci de ani… bine zic… nu! nouăzeci şi unu.
― Fie şi nouă sute!… bombăni Zagłoba.
― Să-i dea Dumnezeu cât mai mulţi! Mulţumesc Domniei Tale pentru vorba bună, răspunse Rzędzian. Aşadar, m-am întors acasă, ca să duc părinţilor ce-am agonisit printre tâlhari, cu ajutorul lui Dumnezeu, fiindcă Domniile Voastre ştiţi că anul trecut m-au găsit cazacii la Czehryn, că m-au crezut de-al lor, că i-am lecuit rănile lui Bohun şi i-am câştigat încrederea, timp în care am adunat de la aceşti hoţomani ba argintărie, ba pietre scumpe…
― Ştim, ştim! îl grăbi Wołodyjowski.
― M-am dus, dar, la părinţi care m-au întâmpinat cu mare bucurie, nevenindu-le să-şi creadă ochilor, când le-am arătat tot ce am strâns. Am fost nevoit să jur înaintea bunicului că am dobândit totul pe cale cinstită. Ce s-au mai bucurat, pentru că Domniile Voastre trebuie să ştiţi că se judecă cu familia Jaworski pentru un păr care creşte pe mejdină, răsfrângându-şi jumătate din ramuri pe pământul lui Jaworski şi jumătate pe al nostru. De aceea, când îl scutură Jaworski cad şi perele noastre şi multe nimeresc pe mejdină. Ei zic că toate perele de pe mejdină sunt ale lor, iar noi…
― Mă, nepricopsitule, nu mă înfuria! îl sfătui Zagłoba. Nu mai spune ce nu trebuie…
― Mai întâi, mă rog de iertare, dar eu sunt şleahtic cu blazon, deşi sărac, şi asta pot să ţi-o spună Domniei Tale şi porucinicul Wołodyjowski şi pan Podbipięta, care-l cunosc pe pan Skrzetuski, apoi această judecată durează de cincizeci de ani…
Zagłoba îşi încleştă dinţii, jurându-se să nu mai scoată nici o vorbă.
― Bine, puişorule, făcu jupân Longinus cu dulceaţă, dar vorbeşte despre Bohun, nu despre pere.
― Despre Bohun? întrebă Rzędzian. Fie şi despre Bohun. Domnia Ta, el crede că nu are o slugă şi un prieten mai credincios ca mine, cu toate că m-a lovit la Czehryn, pentru că, prea adevărat, şi eu l-am îngrijit şi i-am legat rănile încă de când l-au vătămat cnejii Kurcewicz. Atunci i-am împuiat capul cu minciuni, că nu mai vreau să slujesc la polonezi şi că prefer să mă alătur cazacilor, fiindcă de la ei câştig mai mult, şi el a crezut tot. Cum era să nu creadă când l-am tămăduit?! Aşadar, m-a îndrăgit grozav şi, e adevărat, m-a răsplătit cu dărnicie, neştiind că m-am jurat să mă răzbun pentru stricăciunea de la Czehryn şi că, dacă nu l-am străpuns, n-am făcut-o numai pentru că nu se cuvine ca un şleahtic să înfigă cuţitul în subsuoara unui vrăjmaş care zace bolnav la pat.
― Bine, bine, îl îndemnă iar Wołodyjowski. Şi asta ştiu, dar cum de l-ai găsit acum?
― A, să vezi Domnia Ta, a fost aşa: după ce l-am îmbulzit pe Jaworski (o să înceapă să cerşească, nu se poate altfel!), ce mă gândesc eu: „Ehei, a venit timpul să-l caut pe Bohun şi să-i plătesc nedreptatea pe care mi-a făcut-o.” Le-am dezvăluit taina părinţilor şi bunicului care, curajos şi om de cuvânt cum e, mi-a zis: „Dacă ai jurat, du-te, altfel vei fi un neisprăvit.” Aşa că am plecat, gândindu-mă că, dacă am să-l găsesc pe Bohun, am să aflu câte ceva şi despre jupâniţă, dacă mai trăieşte, apoi după ce îl omor, duc vestea stăpânului care mă va răsplăti cum se cuvine.
― Nu mai încape îndoială! Şi noi te vom răsplăti, îi spuse Wołodyjowski.
― De la mine, frăţioare, ai un căluţ cu tot ce trebuie, adăugă Longinus.
― Mulţumesc cu umilinţă Domniilor Voastre, se bucură copilul de casă, fiindcă vestea bună se cade răsplătită, iar eu nu risipesc pe băutură nimic din ce capăt…
― Simt cum mă apucă dracii! mormăi Zagłoba.
― Aşadar, ai plecat de acasă…, îl ajută Wołodyjowski.
― Aşadar, am plecat de acasă, îşi urmă vorba Rzędzian. Pe drum mă gândesc iar: încotro s-o apuc? Ce-ar fi să mă duc la Zbaraż, Bohun trebuie să fie pe aproape şi tot acolo o să aflu mai repede unde-mi este stăpânul. Merg eu, merg, prin Biała şi Włodawa, iar la Włodawa fac un popas; caii abia îşi mai târau picioarele. Acolo era iarmaroc, şi toate hanurile erau pline de şleahtici; încerc să găsesc un loc prin casele târgoveţilor, dar degeaba, toate erau ocupate tot de şleahtici! Abia am găsit un ovrei care mi-a spus: „Am avut o odaie, dar mi-a luat-o un şleahtic rănit.” „Se brodeşte de minune, îi zic, pentru că eu mă pricep să leg rănile, iar felcerul vostru, cum se întâmplă pe la iarmaroace, nu poate s-o scoată la capăt cu atâta treabă.” Ovreiul mai băsnea că şleahticul se îngrijeşte singur şi nu vrea să vadă pe nimeni, dar s-a dus să-l întrebe. Se vede că-i era mai rău, pentru că i-a poruncit să mă lase să intru. Mă duc, şi când mă uit, pe cine văd, zăcând în aşternut: pe Bohun!
― Măi să fie! strigă Zagłoba.
― Mi-am făcut semnul crucii: în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, că mă speriasem, dar el m-a recunoscut dintr-odată, s-a bucurat grozav (mă are de prieten) şi mi-a spus: „Dumnezeu mi te-a trimis! Acum n-am să mai mor.” La care eu: „Ce faci aici, Domnia Ta?” Iar el şi-a pus un deget pe buze şi abia mai târziu mi-a povestit ce păţise, cum l-a trimis Chmielnicki de la Zamość cu scrisori către Măria Sa regele, pe atunci încă principe, şi cum l-a tăiat la Lipków porucinicul Wołodyjowski.
― Îmi păstrează o bună amintire? întrebă micul cavaler.
― Destul de bună, Domnia Ta, de ce să zic. „Am crezut, spunea, că e vreun şoarece fricos, vreo stârpitură, şi când colo e un viteaz de prima mână, care aproape m-a spintecat în două.” Numai când a pomenit de jupân Zagłoba, a scrâşnit din măsele mai abitir ca înainte, era furios că Domnia Ta l-ai asmuţit la luptă!…
― S-ajungă pe mâna călăului! Nu mă mai tem de el! răspunse Zagłoba.
― Am revenit atunci la vechea prietenie, continuă Rzędzian, dacă nu la una şi mai mare, şi mi-a povestit cum a fost gata să moară, cum l-au luat la conacul din Lipków , socotindu-l şleahtic, şi el s-a dat drept pan Hulewicz din Podolia, apoi cum l-au vindecat, îngrijindu-l cu multă omenie, lucru pentru care le-ajurat recunoştinţă până la moarte.
― Şi la Włodawa ce făcea?
― Se îndrepta spre Wołynia, dar la Parczew s-a răsturnat căruţa cu el, şi rănile i s-au deschis iar, aşa că a trebuit să rămână acolo, cu toate că se temea grozav că puteau să-l descopere şi să-l omoare cu uşurinţă. Chiar el mi-a spus… „Am fost trimis cu scrisori, dar acum nu mai am nici o dovadă, în afară de buzduganul de liberă trecere, şi dacă s-ar afla cine sunt, nu numai că şleahticii m-ar face bucăţele, dar cea dintâi căpetenie m-ar spânzura fără să mai ceară îngăduinţă nimănui.” Când mi-a zis asta, îmi aduc aminte că i-am spus: „E bine să ştiu că cea dintâi căpetenie te-ar spânzura.” Iar el m-a întrebat: „Cum aşa?” „Aşa bine, zic, pentru că trebuie să fiu prevăzător şi să nu spun nimic la nimeni şi am să te slujesc şi în acest fel.” Unde n-a început să-mi mulţumească şi să mă încredinţeze de recunoştinţa lui, de răsplata care mă aşteaptă. „Acum, zicea, nu am bani, dar am să-ţi dau toate giuvaierurile pe care le am la mine, iar mai târziu am să te umplu de aur, numai fă-mi încă un serviciu.”
― Aha, acum vine vorba de cneaghină! se bucură Wołodyjowski.
― Aşa-i, Domnia Ta, trebuie să povestesc totul de-a fir a păr. Când mi-a spus că n-are bani, mi-am pierdut orice dragoste pentru el şi m-am gândit: „Aşteaptă, am să-ţi fac un serviciu, de ai să mă ţii minte!” Şi el îmi zice: „Sunt bolnav, nu mai am putere să călătoresc, şi mă aşteaptă drum lung şi cu primejdii. Dacă ajung în Wołynia – de aici e destul de aproape – acolo mă aflu printre ai mei, dar până la Nistru nu pot să mă duc, că mă lasă puterile şi trebuie să trec prin ţară duşmană, pe lângă cetăţi şi polcuri de oşteni; du-te tu în locul meu.” Atunci îl întreb: „Unde să mă duc?” Iar el: „Până lângă Raszków, pentru că am ascuns-o acolo, în casa lui Doniec, la vrăjitoarea Horpyna.” întreb: „Pe cneaghină?” „Pe ea, zice. Am ascuns-o acolo, departe de ochii oamenilor, dar pentru ea e bine, doarme pe aşternuturi cu fir de aur, ca prinţesa Wiśniowiecka.”
― Spune mai repede, pentru Dumnezeu! strigă Zagłoba.
― Graba strică treaba! răspunse Rzędzian. Când am auzit aşa, m-am bucurat grozav, fără să i-o arăt, şi i-am zis: „E sigur că mai e acolo? Că trebuie să fie destul de mult de când ai dus-o Domnia Ta acolo.” A început să se jure că Horpyna îl slujeşte cu credinţă, ca un câine, că, de va fi nevoie, o va ţine şi zece ani, până la întoarcerea lui, că e tot atât de sigur că e în locul acela, aşa cum e sigur că există un Dumnezeu în cer, pentru că acolo nu ajung nici leşii, nici tătarii, nici cazacii, iar Horpyna nu va călca porunca.
În vreme ce Rzędzian povestea, jupân Zagłoba tremura, cuprins parcă de fierbinţeală, micul cavaler dădea din cap cu bucurie, iar Podbipięta îşi înălţase ochii spre cer.
― Nu mai încape îndoială că e acolo, vorbi iarăşi copilul de casă, şi cea mai bună dovadă e că m-a trimis la ea. La început eu m-am lăsat greu, ca să nu ghicească nimic, şi i-am spus: „Ce să caut eu acolo?” Iar el: „Te duci tu, pentru că nu pot să mă duc eu. Dacă mă strecor teafăr până la Wołynia, poruncesc să mă ducă la Kiev, pentru că prin acele locuri cazacii au biruit peste tot, iar tu, du-te şi porunceşte-i Horpynei din partea mea s-o petreacă până la mănăstirea Sfânta Precesta din Kiev.”
― Păi vezi, că nu la Sfântul Nicolae cel Bun! izbucni Zagłoba. Eu am spus de la început că Jerlicz e un palavragiu sau că a minţit.
― La Sfânta Precesta! urmă Rzędzian. „Am să-ţi dau un inel, un buzdugan de trecere şi un cuţit şi Horpyna va şti ce are de făcut, pentru că aşa ne-am înţeles. E cum nu se poate mai bine că te-a trimis Dumnezeu, fiindcă te cunoaşte şi ea şi ştie că eşti prietenul meu de nădejde. Mergeţi împreună la Kiev şi nu vă temeţi de cazaci, numai de tătari să aveţi grijă şi să-i ocoliţi pe unde sunt, că ei nu respectă buzduganul pe care ţi-l dau. Bani, ducaţi, sunt acolo, îngropaţi într-un loc în râpă pentru vremea rea. Scoate-i. Pe drum să spuneţi doar atât: «Soţia lui Bohun», şi n-o să duceţi lipsă de nimic. De altfel vrăjitoarea o să se descurce, numai tu du-te din partea mea, fiindcă pe cine să trimit, în cine să mă încred, nenorocitul de mine, aici, în ţară străină?” M-a rugat atât de mult, Domniile Voastre, că mai că-i dăduseră lacrimile, iar la sfârşit m-a pus să jur că am să mă duc şi am jurat, numai că în gând am adăugat: „Cu stăpânul meu!” Nu vă mai spun cât s-a bucurat, mi-a dat îndată buzduganul de trecere, inelul, cuţitul şi giuvaierurile pe care le avea la el, iar eu le-am luat, gândindu-mă că e mai bine să stea la mine, decât la un tâlhar. La plecare mi-a mai spus de care râpă e vorba şi cum să fac să ajung până acolo, încât aş nimeri şi cu ochii legaţi; o să vedeţi şi Domniile Voastre, pentru că gândesc că o să mergem împreună.