Prin foc si sabie (93 page)

Aşa că Wołodyjowski pleca şi învingea singur, până când, într-o bună zi, plecând spre sfârşitul lui aprilie, se întoarse pe la jumătatea lui mai, atât de îngrijorat şi de mâhnit, de parcă ar fi fost învins şi ar fi prăpădit toţi oştenii. Aşa li se părea tuturor, dar se înşelau cu toţii. În această lungă şi trudnică întreprindere, pan Wołodyjowski ajunsese până dincolo de Ostróg, la Hołownia, unde nu împrăştiase o adunătură neobişnuit de mare de răsculaţi, ci un pâlc de cazaci alcătuit din câteva sute de zaporojeni, pe care jumătate îi omorâse, jumătate îi luase robi. De aceea, cu atât mai neînţeleasă era tristeţea adâncă ce-i acoperea ca un văl de ceaţă obrazul mai totdeauna zâmbitor. Mulţi voiră să cunoască îndată pricina, dar Wołodyjowski nu scoase un cuvânt faţă de nimeni şi, abia descălecând, se duse întins să vorbească cu prinţul în tovărăşia a doi cavaleri necunoscuţi, după care plecară împreună la jupân Zagłoba, fără a se opri nicăieri.

Jupân Zagłoba se uita mirat la cei doi bărbaţi uriaşi, pe care nu-i mai văzuse niciodată şi ale căror veşminte cu laţuri de aur pe umeri arătau că slujesc oastea lituaniană, Wołodyjowski spuse:

― Domnia Ta, închide uşa şi porunceşte să nu lase pe nimeni să intre, fiindcă avem să vorbim despre treburi însemnate.

Zagłoba trecu porunca slujitorului, apoi începu să privească neliniştit la nou-sosiţi, bănuind după feţele lor că nu aveau să spună nimic bun.

― Sunt cnejii Bułya-Kurcewicz: Jur şi Andrzej, zise Wołodyjowski, arătând spre cei doi tineri.

Cnejii se înclinară şi răspunseră amândoi odată:

― Verii răposatei Helena.

Faţa stacojie a lui Zagłoba se făcu într-o clipă palid-albăstruie, începu să bată aerul cu braţele, ca şi când ar fi primit un plumb în piept, deschise gura neputând să-şi tragă sufletul, holbă ochii şi rosti, sau mai degrabă icni:

― Cum aşa?

― Sunt veşti, răspunse mohorât Wołodyjowski, că cneaghina a fost omorâtă în mănăstirea Sfântului Nicolae cel Bun.

― Gloatele au înăbuşit cu fum în chilii douăsprezece jupâniţe şi vreo cincisprezece maici, printre care se afla şi sora noastră, adăugă Jur.

De astă dată Zagłoba nu mai zise nimic, doar obrazul cenuşiu i se înroşi atât de tare, încât cei de faţă se speriară că-l podideşte sângele; treptat pleoapele îi căzură peste ochii pe care-i acoperi cu mâinile, în timp ce din gură i se smulgea alt geamăt:

― Lume! Lume! Lume! După care se adânci în tăcere.

Iar cnejii şi Wołodyjowski începură să se vaiete:

― Frumoasă jupâniţă, ne-am strâns laolaltă prietenii şi rudele care voiam să-ţi venim în ajutor, rosti, oftând, tânărul oştean, dar se vede că am întârziat prea mult. Dorinţa, săbiile şi curajul nostru nu mai înseamnă nimic, pentru că tu hălăduieşti într-o lume mai bună, la curtea reginei cereşti…

― Surioară! strigă uriaşul Jur, pe care jalea punea iarăşi stăpânire, iartă-ne păcatele noastre, şi pentru fiecare picătură din sângele tău vom vărsa câte o găleată.

― Aşa să ne ajute Dumnezeu! adăugă Andrzej.

Şi cei doi bărbaţi îşi întinseră mâinile spre cer, iar Zagłoba se sculă de pe laviţă, se apropie câţiva paşi de pat, se clătină ca un om beat şi căzu în genunchi înaintea icoanei.

În curând la castel se auziră clopotele bătând de amiază; dangătele lor răsunau mohorât, ca de înmormântare.

― Nu mai este pe lume, a murit! spuse iarăşi Wołodyjowski. Îngerii au luat-o la cer, iar nouă ne-au lăsat lacrimile şi suspinele.

Trupul uriaş al lui jupân Zagłoba se cutremura de hohote de plâns, iar ceilalţi se văitau întruna, şi clopotele hăuiau.

În sfârşit, Zagłoba se linişti. Wołodyjowski şi cei doi cneji crezură că, istovit de durere, adormise în genunchi, dar după o vreme se ridică şi se aşeză pe pat; era parcă alt om: avea ochii roşii, năpădiţi de sânge, capul plecat, buza de jos îi atârna răsfrântă pe barbă, iar pe faţă i se aşternuse neputinţa şi o ramoleală neobişnuită, astfel că se putea spune într-adevăr că cel care fusese odată jupân Zagłoba, semeţ, bun de glume, cu închipuirea clocotitoare, murise, lăsând în urmă un bătrânel chinuit şi împovărat de ani.

Deodată, cu toată împotrivirea copilului de casă care păzea la uşă, intră Podbipięta şi jalea şi vaietele începură iarăşi. Lituanianul pomeni de Rozłogi şi de prima întâlnire cu cneaghina, de dulceaţa, tinereţea şi farmecul ei, amintind în cele din urmă că este cineva mai nefericit decât toţi la un loc, logodnicul ei, pan Skrzetuski, şi începu să-l întrebe de el pe micul cavaler.

― Skrzetuski a rămas la Korc la prinţul Korecki, unde a venit de la Kiev, şi zace bolnav, neştiind pe ce lume se află, îi spuse Wołodyjowski.

― N-ar trebui oare să ne ducem la el? întrebă lituanianul.

― N-avem ce căuta acolo, răspunse Wołodyjowski. Medicul prinţului a făgăduit că va trăi; se află acolo Suchodolski, polcovnicul prinţului Dominik, dar prieten bun cu Skrzetuski, şi este şi bătrânul Zaćwilichowski; îl îngrijesc amândoi. Nu duce lipsă de nimic; e adevărat că nu-şi revine deloc din
delirium,
dar aşa e chiar mai bine pentru el.

― O, Dumnezeule atotputernic! rosti lituanianul. Şi Domnia Ta l-ai văzut?

― L-am văzut, dar dacă nu-mi spuneau că e el, nu l-aş fi recunoscut, atât de mult l-au slăbit boala şi durerea.

― Dar el te-a recunoscut pe Domnia Ta?

― Sigur că m-a recunoscut, cu toate că n-a spus nimic. A zâmbit numai şi a dat din cap; m-a apucat o jale, de n-am mai putut să stau lângă el. Prinţul Korecki vrea să vină aici la Zbaraż cu steagurile, Zaćwilichowski o să vină cu el, iar polcovnicul Suchodolski se jură că va veni şi el, chiar dacă prinţul Dominik nu-i va îngădui. Ei o să-l aducă şi pe Skrzetuski aici, dacă nu se va lăsa răpus de durere.

― Şi de unde aveţi ştire de moartea cneaghinei? întrebă mai departe jupân Longinus. Nu cumva au adus-o aceşti cavaleri? adăugă, arătând spre cneji.

― Nu. Aceşti cavaleri au aflat totul printr-o întâmplare la Kork, unde au venit cu întăriri de la voievodul de Vilna; i-am adus cu mine fiindcă aveau scrisori de la voievod către prinţul nostru. Războiul e sigur, iar comisia nu va face nimic.

― Asta am aflat şi noi aici, dar Domnia Ta spune-mi, cine a vorbit de moartea cneaghinei?

― Mie mi-a spus Zaćwilichowski, iar el ştie de la Skrzetuski. Chmielnicki i-a dat învoire lui Skrzetuski s-o caute la Kiev, unde avea să-l ajute însuşi mitropolitul. Au căutat mai mult prin mănăstiri, pentru că acolo se ascund şleahticii care au mai rămas la Kiev. Au crezut, de aceea, că şi Bohun a dus-o pe Helena în vreo mănăstire. Au cotrobăit peste tot şi nădăjduiau s-o găsească, deşi ştiau că la Sfântul Nicolae cel Bun răzvrătiţii înăbuşiseră cu fum douăsprezece jupâniţe. Mitropolitul spunea mereu că n-ar fi îndrăznit gloatele să năpăstuiască pe logodnica lui Bohun, dar s-a arătat altfel.

― Cneaghina era la Sfântul Nicolae cel Bun?

― Întocmai. Skrzetuski l-a întâlnit ascuns într-o mănăstire pe Joachim Jerlicz, şi, fiindcă îi întreba pe toţi de Helena, l-a cercetat şi pe el. Jerlicz i-a spus că toate jupâniţele au fost luate de cazaci; numai la Sfântul Nicolae cel Bun rămăseseră douăsprezece, pe care le-au înăbuşit cu fum mai târziu; printre ele se afla, se zice, şi cneaghina. Dar pentru că Jerlicz e un palavragiu şi aproape îşi pierduse mintea de spaimă, Skrzetuski nu l-a crezut şi a alergat pentru a doua oară să întrebe la Sfântul Nicolae cel Bun. Din nenorocire, trei maici, pe care le afumaseră în aceeaşi chilie, nu cunoşteau nici un nume, dar ascultând descrierea cneaghinei făcută de Skrzetuski, au spus că semăna cu una care a fost acolo. Atunci Skrzetuski a părăsit Kievul şi s-a îmbolnăvit numaidecât.

― Mare mirare că mai trăieşte.

― Ar fi murit fără îndoială, dacă nu era bătrânul cazac care l-a îngrijit în robie la Sici, apoi a venit aici cu scrisori de la el; după ce s-a întors la Kiev, l-a ajutat să caute mai departe. El l-a dus la Korc şi l-a încredinţat în mâinile lui Zaćwilichowski.

― Dumnezeu să-l aibă în pază, va fi veşnic nemângâiat, spuse Longinus.

Wołodyjowski tăcu, şi o linişte de moarte se aşternu printre ei. Cnejii şedeau nemişcaţi cu mâinile în şolduri şi cu sprâncenele încruntate; Podbipięta îşi înălţase ochii spre cer, iar jupân Zagłoba îşi pironise privirea sticloasă asupra peretelui din faţă, ca şi când ar fi căzut într-o îngândurare adâncă.

― Trezeşte-te, Domnia Ta! îi spuse în cele din urmă Wołodyjowski, scuturându-l de umăr. La ce te gândeşti? Nu mai scorneşti nimic, acum toate şiretlicurile Domniei Tale nu mai ajută la nimic.

― Ştiu asta, răspunse Zagłoba cu glasul frânt, dar mă gândesc că am îmbătrânit şi nu mai am nici un rost pe lumea asta.

CAPITOLUL XXI

―

― Î
NCHPUIE
Ş
TE
-
Ţ
I
, D
OMNIA
T
A
, îi spunea Wołodyjowski lui Longinus după câteva zile, s-a schimbat într-un ceas, de parcă ar fi îmbătrânit cu douăzeci de ani. Un om atât de vesel şi de vorbăreţ, atât de şiret, că nici Ulise nu l-ar fi întrecut, nu mai scoate nici o vorbă, toată ziua moţăie, se plânge de bătrâneţe şi parcă vorbeşte prin somn. Ştiam că o iubeşte, dar nu mă aşteptam să ţină atât de mult la ea.

― Şi ce-i de mirare? răspunse lituanianul, oftând. S-a legat de ea mai ales pentru că a smuls-o din mâinile lui Bohun şi alături de ea a trecut prin atâtea primejdii şi întâmplări. Cât timp trăgea nădejde s-o regăsească, îşi chinuia mintea să scornească tot felul de vicleşuguri, şi asta îl mai ţinea pe picioare, dar acum, singur cum e, neavând pe nimeni cui să-i dăruiască inima, într-adevăr, nu prea mai are ce face pe lume.

― Am încercat să beau cu el, nădăjduind că băutura îi va întoarce vigoarea dinainte, dar nimic! De băut, bea, dar nu-i mai umblă mintea ca altădată, nu mai vorbeşte despre isprăvile lui, se înduioşează numai, apoi îşi lasă capul pe piept şi doarme. Socotesc că nici Skrzetuski nu e atât de îndurerat ca el.

― Mare păcat, fiindcă orice s-ar zice, era un cavaler vrednic! Haidem la el, pane Michał. Avea obiceiul să mă ia în râs şi să mă necăjească întruna. Poate face şi acum la fel. Doamne, cum se mai schimbă oamenii! Era atât de vesel!

― Să mergem, spuse Wołodyjowski. S-a făcut târziu, dar seara îi mai greu ca oricând, pentru că moţăind toată ziua, noaptea nu mai poate să doarmă.

Vorbind aşa, se duseră amândoi la cvartirul lui jupân Zagłoba, pe care-l găsiră stând la fereastra deschisă cu capul sprijinit într-o mână. Era târziu; la castel încetase orice mişcare, doar străjile se chemau cu glasuri prelungi, iar în tufişurile care despărţeau castelul de restul târgului, privighetorile îşi cântau cu foc trilurile de noapte, fluierând, ţârluind şi piuind atât de des, ca răpăitul unei ploi de toamnă. Prin fereastra deschisă intrau aerul cald de mai şi razele argintii ale Lunii, care luminau chipul răvăşit al lui jupân Zagłoba şi chelia plecată pe piept.

― Seara bună, Domnia Ta, rostiră cei doi oşteni.

― Seara bună, răspunse Zagłoba.

― Domnia Ta îţi depeni amintirile la fereastră, în loc să te culci, îl dojeni Wołodyjowski cu blândeţe.

― Nu mai am somn, răspunse cu glas ostenit. Acum un an, da, un an, fugeam cu ea dinaintea lui Bohun pe lângă Kahamlik, şi tot aşa cântau păsăruicile astea, iar acum unde e?

― Aşa a vrut Dumnezeu, spuse Wołodyjowski.

― Mi-a lăsat numai lacrimi şi mâhnire, pane Michał! Nu mai am nici o bucurie pe lume.

Tăcură; doar prin fereastra deschisă se auzeau tot mai tare trilurile privighetorilor, care umpleau tot văzduhul acelei nopţi senine de mai.

― O, Doamne, Doamne! oftă iar Zagłoba, la fel ca lângă Kahamlik.

Jupân Longinus îşi scutură o lacrimă de pe mustaţa-i galbenă, iar micul cavaler propuse după o clipă:

― Ei, ştii ce, Domnia Ta? Tristeţea ca tristeţea, hai şi bea cu noi, că nu-i alt leac mai bun la supărare. O să ne aducem aminte la un pahar de vremurile bune.

― Beau, rosti Zagłoba cu resemnare.

Wołodyjowski porunci slujitorului să facă lumină şi să aducă o carafă, apoi, după ce se aşezară la masă, ştiind că amintirile îl înviorează cel mai mult pe jupân Zagłoba, îl întrebă:

― S-a împlinit oare un an de când Domnia Ta ai fugit cu răposata de la Rozłogi?

― Era prin mai, răspunse Zagłoba. Am trecut Kahamlikul ca să fugim la Zołotonosza. Ei, grea e viaţa!

― Şi cneaghina era îmbrăcată în haine bărbăteşti?

― Avea haine de cazac. Am fost nevoit să-i retez părul cu sabia, sărmana, ca să n-o cunoască. Ştiu şi acum locul unde am îngropat cosiţele ei şi sabia mea.

― Dulce mai era jupâniţa! adăugă Longinus, oftând.

― Ascultaţi, Domniile Voastre, am îndrăgit-o din prima zi, ca şi când aş fi crescut-o de mică. Şi ea îşi împreuna mânuţele înaintea mea şi îmi mulţumea că am scăpat-o de Bohun şi că am grijă de ea! Mai bine mă tăiau bucăţele decât să ajung ziua de azi! Mai bine muream eu înainte!

Se lăsă iarăşi tăcerea şi cei trei cavaleri băură miedul amestecat cu lacrimi, după care Zagłoba începu să vorbească:

― Mă gândeam să-mi sfârşesc bătrâneţile alături de ei, şi acum…

Braţele i se lăsară în jos fără putere.

― Nicăieri nici o mângâiere, nicăieri nici o mângâiere, poate numai în mormânt…

Înainte ca jupân Zagłoba să sfârşească vorba, în tindă se auziră glasuri. Cineva voia să intre, dar slujitorul nu-l lăsa; se iscă zarvă şi lui Wołodyjowski i se păru că recunoaşte o voce cunoscută, aşa că strigă la slujitor să-i dea drumul.

Uşa se deschise şi în prag se ivi faţa rumenă, bucălată a lui Rzędzian, care îşi plimbă privirile peste cei de faţă, se înclină şi dădu bineţe.

― Lăudat fie Iisus Hristos!

― În vecii vecilor! răspunse Wołodyjowski. Ăsta e Rzędzian.

― Eu sunt, zise copilul de casă, şi mă închin până la pământ Domniilor Voastre. Dar stăpânul meu unde e?

― Stăpânul tău se află bolnav la Korc.

― O, pentru Dumnezeu! Ce spui, Domnia Ta? Şi, Doamne fereşte, e bolnav rău?

― A fost foarte rău, dar acum e mai bine. Medicul zice că va trăi.

― Eu am venit aici ca să-i aduc veşti despre jupâniţă.

Micul Wołodyjowski începu să clatine din cap cu tristeţe.

― Te-ai grăbit degeaba, fiindcă Skrzetuski ştie că Helena e moartă, iar noi o plângem aici cu lacrimi amare.

Ochii lui Rzędzian ieşiră cu totul din orbite.

― Săriţi! Ce-mi aud urechile? A murit jupâniţă?

― N-a murit, a fost omorâtă de tâlhari la Kiev.