Authors: Henryk Sienkiewicz
― Ei, Rzędzian, ai rămas acelaşi! Trebuie să tragi foloase din orice.
― Dacă Dumnezeu mi-a dat noroc, ce e rău în asta? Doar nu fur de la nimeni; Domnia Ta mi-ai dat o pungă ca să am pentru drum până la Rozłogi, iat-o! O dau înapoi, pentru că n-am ajuns până la Rozłogi.
Spunând acestea, copilul de casă îşi descinse brâul, scoase punga şi o puse dinaintea cavalerului, dar Skrzetuski zâmbi şi-i zise:
― Ţi-a mers bine şi acum, de bună seamă, eşti mai bogat decât mine, dar ţine şi punga asta.
― Mulţumesc cu umilinţă, stăpâne! Cu voia Domnului, am strâns ceva! Părinţii şi bunicul care are nouăzeci de ani se vor bucura. Cât despre Jaworski, îl vor aduce în sapă de lemn şi va pleca în cerşit cu desagii. Şi Domnia Ta câştigi, fiindcă nu-ţi mai aduc aminte de brâul pestriţ, pe care mi l-ai făgăduit la Kudak, cu toate că-mi venea de minune.
― Dar pentru că mi-ai amintit, a, vulpoiule! Eşti un adevărat
lupus insatiabilis.
Nu mai ştiu pe unde e brâul, dar de vreme ce ţi l-am făgăduit, o să ţi-l dau, dacă nu pe cel pestriţ, pe altul.
― Mulţumesc cu umilinţă, stăpâne, rosti copilul de casă, îmbrăţişând genunchii stăpânului.
― Să lăsăm asta! Povesteşte ce-ai avut de întâmpinat mai departe.
― Cât am fost printre tâlhari, Dumnezeu m-a ajutat. Eram îngrijorat, că nu ştiam ce se petrece cu Domnia Ta şi că Bohun o luase pe jupâniţă. Când, aflu deodată că atamanul zace aproape fără viaţă la Czerkasy, vătămat de cneji. Am plecat la Czerkasy, Domnia Ta ştii că mă pricep să pun cataplasme şi să leg rănile. Abia atunci mi s-a luat o piatră de pe inimă, când am aflat că jupâniţa noastră a fugit cu şleahticul acela. M-am dus deci la Bohun. Mă gândeam: o să mă recunoască, n-o să mă recunoască? La început zăcea cuprins de fierbinţeală şi nu m-a cunoscut. Mai apoi însă m-a cunoscut şi mi-a spus: „Tu te duceai la Rozłogi cu scrisoarea?” „Eu”, zic. Iar el: „Pe tine te-am lovit cu baltagul la Czehryn?” „Pe mine.” „Tu-l slujeşti pe Skrzetuski?” mai întreabă. Unde nu încep să-i spun la braşoave: „Nu mai slujesc pe nimeni. Mai mult rău decât bine am cunoscut în această slujbă, aşa că am preferat să trăiesc slobod printre cazaci, iar pe Domnia Ta te veghez şi te lecuiesc de zece zile!” M-a crezut şi mi-a destăinuit multe gânduri. De la el am aflat că Rozłogi au ars şi că a ucis doi cneji, iar ceilalţi, când au auzit, au vrut mai întâi să meargă la prinţul nostru, dar fiindcă nu le-a fost cu putinţă, au fugit în oastea lituană. Cel mai mult se înfuria când îşi amintea de şleahticul cel burduhos, îţi spun, stăpâne, scrâşnea din măsele, de parcă rodea alune.
― A bolit multă vreme?
― Destul de multă, rănile începuseră să se vindece, dar s-au deschis iar, pentru că n-avea linişte. Câte nopţi n-am petrecut la căpătâiul lui (spârcui-l-ar!), ca şi când ar fi fost cine ştie cine. Şi trebuie să ştii Domnia Ta că, pentru izbăvirea sufletului meu, am jurat să-i plătesc nedreptatea pe care mi-a făcut-o, şi eu îmi ţin făgăduiala, de-ar fi să umblu toată viaţa după el; m-a batjocorit şi m-a lovit ca pe un câine, şi de, nici eu nu sunt un ţopârlan! Trebuie să moară de mâna mea, dacă nu l-o omorî altul mai înainte. Puteam de o sută de ori să-l ucid, căci adesea nu era nimeni lângă el afară de mine. Mă gândeam atunci: să-l străpung, să nu-l străpung? Dar mi-a fost ruşine să înfig cuţitul într-un bolnav.
― E spre lauda ta, că n-ai omorât un
aegrotum et inermem
{159}
. Ar fi fost o faptă nepotrivită pentru un şleahtic.
― Păi vezi, Domnia Ta, şi eu am gândit tot aşa. Mi-am mai adus aminte că atunci când am plecat din casa părintească, bunicul a făcut semnul crucii asupra mea şi mi-a spus: „Prostănacule, ţine minte totdeauna că eşti un şleahtic şi poartă-te cu ambiţie, slujeşte cu credinţă, dar nu te lăsa batjocorit de nimeni”. Mi-a mai spus că domnul Isus plânge atunci când un şleahtic făptuieşte o josnicie. Eu ţin minte învăţăturile lui şi mă feresc cât pot. Aşadar am amânat răsplata pentru mai târziu. Se încredea în mine din ce în ce mai mult. Din când în când mă întreba: „Cu ce-am să te răsplătesc?” „Cu ce vrei Domnia Ta”, răspundeam. Şi nu pot să mă plâng, a fost foarte darnic cu mine, iar eu am luat, gândindu-mă: de ce să rămână în mâinile unui tâlhar? Şi pe lângă el mi-au mai dat şi alţii, îţi spun, stăpâne, acolo nimeni nu e mai iubit ca el, şi de cazaci, şi de gloatele de ţărani, cu toate că n-ai să găseşti în toată Republica un şleahtic care să dispreţuiască mai mult calicimea ca el…
Aici Rzędzian începu să clatine din cap, ca şi când şi-ar fi adus aminte de ceva de care se mira, şi nu după multă vreme zise:
― E un om ciudat şi trebuie să recunosc că e curajos ca un şleahtic adevărat. Şi cât o mai iubeşte pe jupâniţă! Dumnezeule mare! Când s-a mai înzdrăvenit un pic, a venit la el Dońcówna, ca să-i facă farmece. I-a făcut, dar nu i-a spus nimic bun. E o fătoaie neruşinată care ţine cârdăşie cu diavolul… o fetişcană voinică. Când începe să râdă, juri că nechează o iapă pe luncă. Îşi rânjeşte colţii şi e atât de puternică, încât e în stare să rupă o platoşă, iar când merge se zguduie pământul. Se vede că Dumnezeu a vrut să găsească ceva la mine şi să-i placă făptura mea. De multe ori, când trecea pe lângă mine, mă trăgea de mânecă sau mă înghiontea, zicându-mi: „Haide!” Mă temeam să nu mă prindă necuratul pe undeva la întuneric şi să-mi răsucească grumazul; s-ar fi dus de râpă toată agoniseala. Aşa că îi răspundeam: „N-ai destui?” Iar ea „Mi-ai plăcut, cu toate că eşti un copilandru! Mi-ai plăcut.” „Pleacă de-aici, spurcato!” Şi ea din nou: „Mi-ai plăcut! Mi-ai plăcut!”
― Ai văzut când a făcut vrăji?
― Am văzut şi am auzit. Fum, sâsâit, scâncete, nişte umbre, de am încremenit. Stătea la mijloc şi, încruntându-şi sprâncenele, repeta întruna: „Leahul e lângă ea! Leahul e lângă ea! poc – păzeşte!… Leahul e lângă ea!” Apoi vărsa iar grâu într-un ciur şi boabele alergau ca nişte viermişori: „Poc – păzeşte! Leahul e lângă ea!” Ei, stăpâne, dacă n-ar fi fost un tâlhar, îţi venea să-i plângi de milă, văzându-i deznădejdea după fiecare vrajă. Se făcea alb ca varul, cădea cu faţa la pământ, îşi frângea mâinile, scâncea şi se ruga de jupâniţă să-l ierte că a venit la Rozłogi ca un răufăcător şi i-a omorât fraţii: „Unde eşti, pasărea mea măiastră? Unde eşti? spunea. Te-aş fi purtat numai pe braţe, iar acum nu mai pot să trăiesc fără tine!… N-am să te mai ating, am să fiu robul tău, numai să pot să mă uit la tine”. Apoi iar îşi aducea aminte de jupân Zagłoba şi scrâşnea, muşca aşternutul până când îl răzbea somnul; dar gemea şi ofta şi prin somn.
― Şi nu i-a prezis niciodată de bine?
― Mai târziu nu ştiu ce s-a mai petrecut, stăpâne, pentru că el s-a însănătoşit şi eu l-am părăsit. A venit părintele Łasko, şi Bohun m-a ajutat să plec cu el la Huszcza. Tâlharii aflaseră că am ceva avere cu mine, da’ nici eu nu mă ascundeam că mă duc să-mi ajut părinţii.
― Şi nu te-au jefuit?
― Ar fi făcut-o, poate, dar din fericire tătarii nu erau acolo, iar cazacii n-au îndrăznit, de frica lui Bohun. Pe de altă parte, mă socot unul de-al lor. Însuşi Chmielnicki mi-a poruncit să iscodesc şi să dau de ştire de tot ce se vorbeşte la voievodul de Bracław, dacă se adună magnaţii… Lua-l-ar dracu’! Aşa am ajuns la Huszcza, unde au venit podghiazurile lui Krzywónos şi l-au omorât pe părintele Łasko, iar eu am îngropat jumătate din ce aveam şi am fugit cu cealaltă jumătate, auzind că Domnia Ta detuni pe răzvrătiţi aproape de Zasław. Slavă Domnului că te-am găsit sănătos şi vesel şi pregătindu-te de nuntă. Toate relele se vor sfârşi. Eu le-am spus tâlharilor care plecau asupra prinţului, stăpânul nostru, că nu se vor mai întoarce. Li s-a înfundat! Poate că şi războiul se va termina.
― Da’ de unde! Abia acum începe lupta cu Chmielnicki.
― Şi Domnia Ta vei merge la război şi după nuntă?
― Cum aşa, gândeşti că după nuntă mă va apuca frica?
― Ei, nicidecum! Ştiu eu, nu eşti Domnia Ta omul care să se înfricoşeze cu una, cu două, dar întrebam pentru că, după ce voi duce părinţilor ce-am agonisit, aş vrea să merg şi eu cu Domnia Ta. Poate că o să mă ajute Dumnezeu să-i plătesc nedreptatea lui Bohun, şi unde să-l găsesc, dacă nu pe câmpul de bătălie. El nu se va ascunde…
― Atât eşti de înverşunat?
― Fiecare să fie pentru el. Eu, de vreme ce am făgăduit, m-aş duce după el şi în Turcia. Altfel nu se poate. Iar acum merg şi eu cu Domnia Ta la Tarnopol, apoi la nuntă. Domnia Ta, de ce te duci la Bar prin Tarnopol, că nu ne este în drum?
― Trebuie să conduc steagurile până acolo.
― Înţeleg, stăpâne.
― Acum dă-mi ceva să îmbuc, porunci Skrzetuski.
― M-am şi îngrijit de asta. Burta e temelia.
― Mâncăm şi pornim îndată.
― Slavă Domnului, deşi caii mei sunt tare osteniţi.
― Vei călări pe altul, pe care am să spun să ţi-l dea.
― Mulţumesc cu umilinţă, stăpâne, spuse Rzędzian, zâmbind cu bucurie la gândul că, punând la socoteală punga şi brâul pestriţ, calul era al treilea dar pe care îl căpăta.
CAPITOLUL XXXIII
S
KRZETUSKI
MERGEA
ÎN
FRUNTEA
steagurilor prinţului la Zbaraż, nu la Tarnopol, fiindcă primise poruncă să se îndrepte într-acolo, şi pe drum îi povestea credinciosului paj peripeţiile prin care trecuse, cum fusese luat în robie la Sici, câtă vreme şi câte îndurase până când îl slobozise Chmielnicki. Înaintau cu încetineală, pentru că, deşi nu aveau care cu poveri, drumul se nimerise să treacă printr-un ţinut distrus, aşa că erau nevoiţi să-şi caute cu multă trudă hrana pentru oameni şi cai. Din loc în loc întâlneau cete de oameni înfometaţi, mai ales femei şi copii, care se rugau la Dumnezeu să le trimită moartea sau chiar robia tătărască, aşa, cel puţin aveau să capete de mâncare. Şi era doar vremea secerişului în această ţară mănoasă în care curgea lapte şi miere, dar podghiazurile lui Krzywónos distruseseră tot ce putea fi distrus, iar localnicii rămaşi în viaţă se hrăneau cu coaja copacilor. Abia în apropiere de Jampol, oştenii intrară într-un ţinut nu atât de pustiit de război prin care, odihnindu-se mai bine şi având hrană din belşug, înaintară mai repede spre Zbaraż, unde ajunseră la cinci zile de la plecarea din Suchorzyńce.
La Zbaraż era strânsură mare. Prinţul Jeremi se oprise cu toată oastea, în plus veniseră mulţi şleahtici şi luptători. Războiul plutea în văzduh, numai despre el se vorbea; târgul şi împrejurimile roiau de oameni înarmaţi. Partida păcii de la Varşovia, ale cărei nădejdi le susţinea Kisiel, voievodul de Bracław, nu renunţase într-adevăr la negocieri, crezând mai departe că va putea potoli furtuna cu ajutorul lor, dar înţelesese de-asemenea că negocierile pot să aibă rezultate bune doar atunci când se sprijină pe o armată puternică. Adunarea Seimului se desfăşurase sub ameninţarea şi tunetele războiului care prevesteau de obicei furtuna. Se vestise chemarea şleahticilor la oaste, se strângeau polcurile Coroanei şi, deşi cancelarul şi marile căpetenii credeau încă în pace, avântul războinic precumpănea în sufletele şleahtei. Reprimările făptuite de Wiśniowiecki înflăcărau închipuirea. Oamenii ardeau de dorinţa de a se răzbuna pentru Apele Galbene, Korsuń şi pentru sângele atâtor morţi ucişi în chinuri, pentru ruşinea şi umilinţele îndurate. Numele înfricoşătorului prinţ se acoperi ca un soare cu străluciri de slavă; era pe buzele tuturor, în toate inimile; alături de acest nume răsuna de la ţărmurile Balticii până în Câmpiile Sălbatice cuvântul ameninţător: Război!
Război! Război! prevesteau semnele de pe cer, feţele învăpăiate ale oamenilor şi fulgerele paloşelor, câinii care urlau noaptea în faţa aşezărilor şi nechezatul cailor care adulmecau sânge. Război! Şleahticii din toate ţinuturile, judeţele, curţile şi conacele îşi scoteau armurile vechi şi paloşele de prin magazii, tinerii cântau cântece despre Jeremi, iar nevestele se rugau înaintea altarelor. Cete înarmate porneau din Prusia şi Letonia, din Wielkopolska şi Mazowsze, până hăt, de pe culmile munţilor Tatra şi din codrii întunecoşi ai Beskidului.
Războiul era hotărât de împrejurări. Ridicarea prădalnică a zaporojenilor şi răzvrătirea ţăranilor ucraineni aveau nevoie de scopuri mai înalte decât măcelul şi jaful, decât lupta împotriva iobăgiei şi a latifundiilor magnaţilor. Chmielnicki înţelegea bine acest lucru şi folosindu-se de aţâţarea care mocnea, de abuzurile şi asupririle de amândouă părţile, care nu lipseau niciodată în acele vremuri aspre, schimbă lupta socială într-o luptă religioasă, aprinse fanatismul poporului şi de la început săpă o prăpastie între cei doi potrivnici, prăpastie pe care nu mai puteau s-o umple hrisoavele şi negocierile, ci numai sângele.
― Dorind din tot sufletul să negocieze, voia să se asigure doar pe el şi puterea lui, dar pe urmă?… Hatmanul zaporojenilor nu se gândea la cele ce aveau să vină mai apoi, nu privea în viitor şi nici nu se îngrijea de el.
Nu ştia că prăpastia pe care o adâncise era atât de mare, încât nu mai putea fi astupată de negocieri, nici măcar atâta vreme de câtă avea el, Chmielnicki, nevoie. Mintea ageră nu întrevedea totuşi că nu va putea să folosească în linişte roadele sângeroase ale vieţii sale.
Şi nu era greu să-şi dea seama că acolo unde stau faţă în faţă sute de mii de oameni înarmaţi, hârtia pe care se vor scrie hotărârile va fi câmpul de bătaie, iar în locul penelor se vor întrebuinţa paloşe şi suliţe.
Întâmplările evoluau deci prin forţa lucrurilor către război: până şi oamenii simpli, conduşi numai de instinct, ghiceau că nu poate fi altfel, şi în toată Republica tot mai mulţi ochi se îndreptau spre Jeremi, care hotărâse de la început războiul pe viaţă şi pe moarte. În umbra acestei siluete uriaşe păleau din ce în ce mai mult cancelarul, voievodul Bracławului, căpeteniile printre care şi puternicul prinţ Dominik, conducătorul suprem. Autoritatea şi însemnătatea lor se subţiau, micşorându-se în acelaşi timp şi ascultarea faţă de puterea pe care o deţineau. Se poruncise ca oştile şi şleahticii să meargă la Lwów, apoi la Gliniany, unde se îndreptau pâlcuri din ce în ce mai mari. Se strângeau acolo oştile Coroanei şi şleahticii din ţinuturile învecinate, când alte întâmplări începură să ameninţe autoritatea Republicii. Nu numai steagurile alcătuite din şleahtici mai puţin disciplinaţi, nu numai cele ale magnaţilor, dar până şi polcurile Coroanei, ajungând la locul de adunare, nu mai voiau să asculte poruncile căpeteniilor şi plecau la Zbaraż să se pună sub ordinele lui Jeremi. Aşa făcură voievodatele Kievului şi al Bracławului, din care mulţi şleahtici slujeau dinainte sub Jeremi, urmate de ţinuturile Ruteniei şi Lublinului, după ele porniră şi oştile Coroanei; nu era greu de presupus că toate celelalte aveau să le urmeze pilda.