Authors: Henryk Sienkiewicz
― Poate că începe să-l supere podagra, zise jupân Zagłoba. Pe mine, când mă trăsneşte câteodată la degetul mare, mă apucă mâhnirea trei zile.
― Fraţilor, vă spun eu, zise Podbipięta, clătinând din cap. Părintele Muchowiecki nu mi-a spus mie, dar l-am auzit când i-a spus altuia de ce se zbuciumă prinţul… Nu zic, e bun stăpân, binevoitor, şi mare războinic… nu e treaba mea să-l judec, dar părintele Muchowiecki… de, ştiu şi eu?
― Ei, Domniile Voastre, uitaţi-vă la lituanianul ăsta! strigă jupân Zagłoba. Păi nu merită să-mi bat joc de el, când nici să vorbească nu ştie ca lumea? Ce-ai vrut să spui, Domnia Ta? Te tot învârteşte, tot dai ocol ca un iepure pe lângă covru, şi nu poţi să nimereşti în miezul lucrurilor.
― Adevărat, ce-ai vrut să spui, Domnia Ta? întrebă Skrzetuski.
― ’Nda! cică… vorbeau că prinţul a vărsat prea mult sânge. E o mare căpetenie, dar nu cunoaşte măsura când pedepseşte şi acum vede pesemne totul în roşu, ziua roşu, noaptea roşu, parcă l-ar înconjura un nor roşu…
― Nu vorbi prostii, Domnia Ta! îl certă supărat bătrânul Zaćwilichowski. Trăncăneală de muieri! în timp de pace era un stăpân cum nu se poate mai bun pentru calicime; nu cunoaşte mila faţă de răzvrătiţi? Ei şi? E un merit, nu un păcat. Nici o tortură, nici o pedeapsă nu e prea mare pentru cei care au înecat ţara în sânge, pentru cei care şi-au dat propriul popor în robia tătarilor, nevrând să mai ştie de Dumnezeu, de rege, de ţară şi de căpetenii. Unde ai mai văzut Domnia Ta asemenea pocitanii, asemenea cruzimi pe care le-au făptuit asupra femeilor şi a copiilor, asemenea cumplite nelegiuiri? Şi pentru toate astea ţeapă şi spânzurătoarea sunt prea mult?! Ptiu, ptiu, Domnia Ta ai mână de fier, dar inima ţi-e de muiere. Am văzut cum te văitai, când îl părpăleau pe Pułjan şi spuneai că mai bine l-ai fi ucis pe loc. Dar prinţul nu e muiere şi ştie când să răsplătească şi când să pedepsească. Ce tot îndrugi, Domnia Ta!
― Tătucule, eu am spus că nu ştiu, se dezvinovăţi jupân Longinus.
Dar bătrânelul mai gâfâi o vreme, apoi îşi trecu mâna peste pletele albe ca laptele şi mormăi:
― Roşu! Hm! Roşu!… asta-i ceva nou! Cel care a născocit-o are mintea verde, nu roşie!
Urmă o clipă de linişte, numai prin fereastră se auzea larma şleahticilor care benchetuiau.
Micul Wołodyjowski întrerupse tăcerea care se înstăpânise în încăpere.
― Tătucule, Domnia Ta ce gândeşti? Ce poate să aibă stăpânul nostru?
― Hm! răspunse bătrânul. Eu nu sunt prietenul lui de taină şi nu pot să ştiu. Se gândeşte la ceva şi se frământă. Parcă s-ar lupta cu el însuşi, altceva nu poate fi; cu cât sufletul e mai tare, cu atât chinul e mai mare…
Bătrânul oştean nu greşea, căci în clipa aceea prinţul, conducătorul, biruitorul zăcea în pulbere în locuinţa lui înaintea crucifixului, pradă uneia dintre cele mai grele lupte din viaţă.
La castelul din Zbaraż străjile vesteau miezul nopţii, iar Jeremi se sfătuia întruna cu Dumnezeu şi cu sufletul său semeţ… judecata, conştiinţa, dragostea de ţară, mândria, simţământul propriei puteri şi al marilor predestinări se schimbaseră în pieptul lui în potrivnici şi dădeau o luptă îndârjită, din pricina căreia îi plesnea capul, şi durerea îi chinuia toate mădularele. Împotriva voinţei cardinalului, a cancelarului, a senatului şi a conducătorilor, împotriva voinţei Seimului, veneau la acest biruitor oştile Coroanei, şleahticii, steagurile străine ale magnaţilor, într-un cuvânt Republica întreagă alerga sub oblăduirea lui – îşi încredinţa soarta geniului şi striga prin cei mai buni dintre fiii ei: „Scapă-mă, că numai tu poţi să mă scapi!” încă o lună, două şi la Zbaraż vor fi o sută de mii de oşteni gata să lupte pe viaţă şi pe moarte cu balaurul războiului civil. Aici vedeniile viitorului, luminate de strălucirea slavei şi a puterii, începură să se perinde înaintea ochilor prinţului. Se vor cutremura cei care au vrut să nu-l bage în seamă şi să-l umilească, iar el va lua aceste pâlcuri de viteji în zale şi le va duce în stepele Ucrainei la asemenea izbânzi, la asemenea triumfuri, cum nu mai pomenise istoria. Şi cneazul simte în el puterea de care are nevoie, din umeri îi cresc aripi ca ale Sfanţului Arhanghel Mihail. În această clipă se schimbă într-un uriaş pe care nu mai sunt în stare să-l cuprindă castelul, târgul Zbaraż, Rutenia întreagă. Pentru numele lui Dumnezeu, îl va birui pe Chmielnicki! Va înăbuşi răzvrătirea, el va întoarce liniştea în ţară! Vede câmpuri de bătaie întinse, sute de mii de oşteni, aude bubuitul tunurilor… Bătălie! Bătălie! Măceluri nemaipomenite, nemaipomenite! Mii de trupuri, mii de steaguri aştern stepa însângerată, iar el calcă peste trupul lui Chmielnicki, şi trâmbiţele sună biruitoare, şi cântecul lor zboară de la o mare la alta… Cneazul se ridică, îşi întinde mâinile către Cristos, iar în jurul capului său arde parcă o lumină purpurie: „Iisuse Cristoase! strigă. Tu ştii! Tu vezi că eu pot să fac asta, spune-mi că sunt dator s-o fac!”
― Dar Cristos îşi înclinase capul pe piept şi tăcea cu atâta durere, de parcă atunci l-ar fi răstignit pe cruce. „Spre slava ta! strigă prinţul.
Non mihi! Non mihi! Sed nomini Tuo da gloriam!
{161}
Spre slava credinţei şi a Bisericii, a creştinătăţii întregi! O, Iisuse Cristoase!” Şi o altă vedenie trece pe dinaintea ochilor viteazului. Drumul nu se încheie cu izbânda asupra lui Chmielnicki. Înăbuşind răzvrătirea, cneazul va creşte în putere, va alătura pâlcurile cazacilor de ale şleahtei şi va porni mai departe: va năvăli la Crîm, îl va ajunge pe balaurul înfricoşător în bârlogul lui şi va înfige crucea acolo unde niciodată până acum clopotele n-au chemat la rugăciune pe credincioşi.
Sau va porni spre pământurile pe care cnejii Wiśniowiecki le mai călcaseră o dată în picioarele cailor şi va întinde hotarele Republicii şi ale Bisericii până la marginea pământului.
Unde încetează acest avânt? Unde se sfârşeşte slava şi puterea? Nicăieri…
În încăperea de la castel se strecoară lumina albă a Lunii, dar orologiul bate ceasul târziu şi cocoşii încep să cânte. În curând se va crăpa de ziuă; va fi oare ziua în care pe lângă soarele de pe cer va răsări un alt soare pe pământ?
Întocmai! Prinţul ar fi un copil, nu un bărbat, dacă din nu ştiu care pricini ar da înapoi, neascultând glasul predestinării. Acum se simte cuprins de o linişte pe care Cristos milostivul o revarsă pesemne asupră-i – fie-i numele binecuvântat! Gândeşte mai limpede şi mai uşor, cuprinzând cu ochii sufletului toate câte se petrec în ţară. Politica panilor de la Varşovia şi a cancelarului, ca şi a voievodului de Bracław, este proastă şi păgubitoare pentru ţară. Să înfrângă mai întâi pe zaporojeni, să curgă o mare de sânge, să-i facă una cu pământul, să-i strivească, să-i biruie şi abia pe urmă să le recunoască celor învinşi totul, să stăvilească orice abuzuri, orice asupriri, să aşeze peste tot ordinea şi liniştea; putând să-i nimicească – să le dăruiască viaţa; iată singura cale potrivită pentru această mare şi minunată Republică. Poate că altădată, mai de mult, putea să se aleagă alt drum, dar azi, nu! La ce mai pot să ducă negocierile, când sute de mii de oşteni stau faţă în faţă? Şi chiar dacă s-ar ajunge la vreo înţelegere, ce putere mai poate să aibă? Nu! Nu! astea sunt nişte plăsmuiri ale somnului, năluciri, asta înseamnă prelungirea războiului veacuri întregi, o mare de sânge şi lacrimi pentru viitor!… N-au decât să aleagă cealaltă cale, măreaţă şi nobilă. Iar el nu va mai pretinde nimic. Se va aşeza iarăşi la Łubnie şi va aştepta până când trâmbiţele înfricoşătoare ale războiului îl vor chema iarăşi la luptă…
Să aleagă! Dar cine? Senatul? Adunările furtunoase ale Seimului? Cancelarul? Cardinalul sau căpeteniile? Cine mai înţelege această idee măreaţă şi cine poate s-o îndeplinească? N-au decât să găsească pe altul; n-am nimic împotrivă!… Dar unde se află acela? Cine are atâta putere? Numai el; nimeni altcineva! La el vin şleahticii, sub conducerea lui se adună oştile, în mâna lui odihneşte paloşul Republicii. Şi doar voinţa acestui popor conduce Republica chiar atunci când regele se află pe tron, darămite acum când tronul e încă liber. Ea este
suprema lex
care se rosteşte nu numai în Seim, nu numai prin deputaţi, senat şi cancelari, nu numai prin legiuirile scrise şi chemări, ci mai puternic, mai apăsat şi mai limpede prin fapte. Cine conduce în fapt, dacă nu starea cavalerilor, iar această stare a cavalerilor se adună la Zbaraż şi-i spune: „Tu eşti căpetenia noastră”. Întreaga Republică îi încredinţează Puterea fără voturi, prin forţa faptelor, şi repetă: „Tu eşti căpetenia”. Şi el are să dea înapoi? De la cine trebuie s-o aştepte? De la cei care se străduiesc să piardă Republica şi pe el să-l umilească?
Pentru ce? Pentru ce? Oare pentru că atunci când toţi erau cuprinşi de spaimă, când hatmanii erau luaţi în robie şi oştile piereau, când panii se adăposteau prin fortăreţe şi cazacul pusese piciorul pe pieptul Republicii, el singur a dat la o parte talpa vrăjmaşului şi a ridicat din pulbere capul acestei mame, a jertfit totul pentru ea, viaţă şi avere, şi a izbăvit-o de la moarte şi ruşine – el, biruitorul?!
Cine şi-a slujit ţara mai bine, acela să ia puterea! Cât despre ei, se leapădă de bunăvoie de această povară, spunând în faţa lui Dumnezeu şi a Republicii: „Daţi-i pace slugii voastre”, pentru că a obosit, e sleit de puteri şi e sigur că amintirea şi mormântul lui nu se vor pierde în uitare.
Dar dacă nu se află altcineva, de două şi de trei ori s-ar purta ca un copil, nu ca un bărbat, dacă s-ar lepăda de putere, de acest drum însorit, de acest viitor strălucit şi mare în care stă mântuirea Republicii, slava, puterea şi fericirea ei.
― Şi pentru ce?
Cneazul îşi înălţă capul cu mândrie şi îşi pironi privirea înflăcărată asupra lui Cristos, dar Cristos îşi plecase capul pe piept şi tăcea cu atâta durere, de parcă abia atunci l-ar fi ţintuit pe cruce…
Pentru ce? Viteazul îşi strânse în mâini tâmplele înfierbântate… Poate că acesta e răspunsul! Ce înseamnă glasurile care printre nălucirile de slavă, prin vuietul izbânzilor viitoare şi presimţirea măreţiei şi a puterii îi strigă în suflet cu atâta înverşunare: „Opreşte-te, nefericitule!”? Ce înseamnă neliniştea care-i înfioară pieptul neînfricat, umplându-l de teamă? Ce să însemne oare faptul că, atunci când îşi arată şi îşi dovedeşte cum nu se poate mai limpede că e dator să ia puterea, ceva îi şopteşte din adâncurile sufletului: „Te amăgeşti singur, te laşi dus de mândrie, diavolul îţi făgăduieşte domnia trufiei”?
Şi iarăşi se încinge o luptă crâncenă în sufletul prinţului, iarăşi se lasă în seama temerilor, nesiguranţei şi a îndoielilor.
Ce face şleahta care vine la el, în loc să asculte poruncile conducătorilor? încalcă legea. Ce face oştirea? încalcă disciplina. Iar el, cetăţean şi oştean, are să se pună în fruntea fărădelegii? Are s-o acopere cu autoritatea lui? Are să fie cel dintâi care dă pildă de neascultare, samavolnicie şi încălcare a legilor – şi toate astea numai pentru a pune mâna pe putere cu două luni mai devreme? Căci şi aşa, dacă principele Karol va fi ales rege, va căpăta această putere! Tocmai el avea să dea o pildă atât de înfricoşătoare pentru veacurile ce vor veni? Ce se va întâmpla? Dacă astăzi Wiśniowiecki face aşa, mâine vor face la fel Koniecpolski, Potocki, Firlej, Zamoyski sau Lubomirski! Şi când fiecare va începe să facă numai după ambiţia lui, fără să ţină socoteală de lege şi disciplină, când copiii vor merge pe urmele părinţilor şi ale bunicilor, ce viitor mai aşteaptă această ţară nefericită? Viermii samavolniciei, neorânduiala şi dezbinarea rod şi aşa trunchiul Republicii, sub securea războiului civil putregaiul se împrăştie şi crengile uscate cad de pe copaci – ce se va întâmpla când tocmai cei care sunt datori să le păzească şi să le respecte ca pe ochii din cap vor pune focul? Ce se va întâmpla? Iisuse! Iisuse!
Şi Chmielnicki vorbeşte de binele obştesc şi nu face altceva decât să se ridice împotriva legii şi a Republicii.
Cneazul fu străbătut de un fior din creştet până în tălpi. Îşi frângea mâinile: „Să fiu şi eu un alt Chmielnicki – o, Cristoase!”
Dar Cristos îşi plecase capul pe piept şi tăcea cu atâta durere, de parcă atunci l-ar fi pironit pe cruce.
Wiśniowiecki se chinuia mai departe. Ce se va întâmpla dacă el va lua puterea, iar cancelarul, senatul şi căpeteniile îl vor declara trădător şi răzvrătit? Alt război civil? Şi apoi, este oare Chmielnicki cel mai puternic şi cel mai ameninţător vrăjmaş al Republicii? Nu o dată s-au abătut asupră-i puteri şi mai mari; atunci când două sute de mii de teutoni îmbrăcaţi în fier s-au năpustit la Grünwald peste polcurile lui Jagiełło
{162}
, sau când jumătate din Asia se ridicase la luptă, la Hotin, pieirea părea şi mai aproape – şi totuşi ce s-a întâmplat cu acele puteri duşmane? Nu! Republica nu se teme de războaie şi nu războaiele o vor pierde! De ce dar, faţă de atâtea izbânzi, cu atâta forţă tăinuită şi cu atâta faimă, ea, care a zdrobit pe cavalerii teutoni şi pe turci… se arată atât de slabă şi de nevolnică, încât îngenunchează înaintea unui cazac? Vecinii îi rup hotarele, nimeni nu-i mai ascultă glasul, nu-i mai pasă de mânia ei, şi toţi îi prevestesc pieirea?
Ah! toate acestea se întâmplă numai din cauza trufiei şi ambiţiei magnaţilor, a samavolniciei şi a dezbinării. Vrăjmaşul cel mai de temut nu e Chmielnicki, ci dezordinea lăuntrică şi samavolnicia şleahtei, slăbiciunea şi neascultarea oştirii, seimurile stihinice şi gâlcevile, discordia şi învălmăşeala, neputinţa, interesul fiecăruia şi neascultarea – înainte de toate, neascultarea. Copacul se strică şi putrezeşte dinăuntru. Nu e prea departe timpul când prima viforniţă îl va doborî la pământ, dar cine va ajuta la prăbuşirea lui e un paricid; blestemat să fie cel care dă asemenea pildă, blestemat să fie el şi copiii lui până la a zecea spiţă!!…
Du-te dar, biruitorule de la Niemirów, Pohrebyszcze, Machnówka şi Konstantynów; du-te, cneazule-voievod, du-te, ia puterea cârmuitorilor ţării, încalcă legea şi ascultarea şi dă pildă urmaşilor cum să sfâşie măruntaiele Republicii.
Frica, deznădejdea şi rătăcirea se întipăriră pe faţa prinţului… Răcni cumplit şi, apucându-se cu mâinile de păr, căzu în pulbere la picioarele lui Cristos.
Cneazul se căia, lovindu-şi capul de podeaua de piatră, iar din piept i se smulgea un geamăt surd:
― Doamne, ai milă de mine păcătosul! Doamne, ai milă de mine păcătosul! Doamne, ai milă de mine păcătosul!…
Zorile trandafirii se înălţaseră pe cer şi în curând se ridică şi soarele, luminând încăperea. Vrăbiile şi rândunelele începură să ciripească pe sub cornişe. Cneazul se sculă şi plecă să-l trezească pe pajul Żeleński care dormea de cealaltă parte a uşii.