Authors: Henryk Sienkiewicz
― Nu, sunt strigoi, răspunse esaulul şi mai încet.
― O, Doamne, îndură-te de noi! strigară ceilalţi cu înfricoşare, descoperindu-se şi făcându-şi semnul crucii cu smerenie.
Caii începură să-şi ciulească urechile şi să sforăie. Horpyna, care mergea în fruntea cetei, mormăia cu jumătate de glas vorbe neînţelese, ca şi când ar fi îngânat o rugăciune diavolească. Abia când ajunseră de cealaltă margine a colnicului, se întoarse şi spuse:
― Ei, gata! Acum e bine. Am fost nevoită să-i ţin în frâu printr-un blestem, că erau tare flămânzi.
Un oftat de uşurare se smulse din toate piepturile. Bohun şi Horpyna porniră iar înainte, iar cazacii, care cu o clipă înainte mergeau ţinându-şi răsuflarea, începură să şopocăiască şi să vorbească între ei. Fiecare îşi aducea aminte ce păţise cândva cu strigoii.
― Dacă nu era Horpyna, nu puteam să trecem, spunea unul.
― Vidma are multă putere.
― Atamanul nostru nu se teme nici de ucigă-l crucea. Nu se uită nicăieri, nu ascultă nimic, priveşte numai la draga lui.
― Dacă i s-ar fi întâmplat şi lui ce-am păţit eu, n-ar mai fi atât de curajos, zise bătrânul esaul.
― Ce ţi s-a întâmplat, tătucule Owsiwuj?
― Mă duceam odată de la Reimentarówka la Hulajpol şi mergeam pe lângă nişte morminte. Deodată văd că iese ceva dintr-un mormânt şi, hop! îmi sare la spate în şa. Mă uit eu, când colo – un copilaş vânăt şi palid de tot!… Se vede că tătarii îl luaseră în robie odată cu mama lui şi murise nebotezat. Ochişorii îi scânteiau ca nişte lumânărele şi scâncea! De pe şa, mi se urcă pe grumaz şi simt cum mă muşcă de ureche. O, Doamne, un strigoi! Eu am slujit multă vreme în Moldova unde sunt mai mulţi strigoi decât oameni, aşa că acolo s-au găsit şi mijloace împotriva lor. Am sărit de pe cal şi am înfipt hangerul în pământ. „Piei! Du-te!” am zis, şi copilul a gemut, a apucat mânerul hangerului şi s-a scurs pe tăiş sub iarbă. Am crestat pământul în formă de cruce şi am plecat.
― Cum, tătucule, în Moldova sunt atâţia strigoi?
― După moarte tot al doilea moldovean se face strigoi, şi strigoii din Moldova sunt mai răi ca toţi. Acolo li se spune vârcolaci.
― Şi care e mai tare, tătucule, diavolul sau strigoiul?
― Diavolul e mai tare, da’ strigoiul e mai îndârjit. Dacă izbuteşti să-l îmblânzeşti, diavolul te slujeşte cu credinţă, dar strigoii nu sunt buni de nimic, adulmecă numai sângele. Da’ totdeauna diavolul e atamanul lor.
― Şi Horpyna stăpâneşte peste diavoli.
― Nu poate fi altfel. Cât trăieşte, atâta îi stăpâneşte. Ei, dacă n-ar avea ea nici o putere asupra lor, nu i-ar fi încredinţat atamanul comoara lui, fiindcă vârcolacii se dau în vânt după sângele de fată.
― Păi eu am auzit că nu pot să se atingă de suflet nevinovat.
― De suflet ba, da’ de trup da.
― Of, ar fi păcat de asemenea frumuseţe din sânge şi lapte! Tătucul nostru a ştiut ce să aleagă de la Bar.
Owsiwuj plescăi din limbă.
― Nimic de zis. Poleaşca e ca o zână…
― Tătucule, mie îmi pare rău de ea, spuse un cazac tânăr. Când am aşezat-o în leagăn, îşi împreuna mânuţele albe şi se ruga, se ruga: „Omoară-mă, zicea, nu mă duce la pierzanie, zicea, nenorocita de mine!”
― N-o va duce rău.
Se opriră din vorbă la apropierea Horpynei.
― Hei, cazaci, zise vidma, am ajuns la Răzlogul Tătarilor, să n-aveţi frică, aici numai o noapte pe an e primejdie, iar Râpa Dracului şi hutorul meu sunt aproape.
În curând se auzi lătratul câinilor. Ceata intră în gura râpei care alerga drept dinspre râu şi era atât de îngustă, încât patru oameni călare abia puteau să meargă alături. Pe fundul vâlcelei curgea un izvor, care sclipea ca un şarpe în lumina Lunii, grăbind sprinten către râu. Dar, pe măsură ce călăreţii înaintau, pereţii abrupţi şi prăpăstioşi se lărgeau din ce în ce mai mult, alcătuind o vale destul de largă, care se ridica treptat, închisă de amândouă părţile de stânci. Din loc în loc pământul era acoperit de copaci înalţi. Aici nu bătea vântul. Umbrele întunecate, lungi ale copacilor se aşterneau pe pământ, iar pe întinderile scăldate în lumina Lunii străluceau puternic obiecte rotunde sau alungite, în care cazacii recunoşteau cu frică tigve şi oase omeneşti. Se uitau cu bănuială împrejur, însemnându-şi din când în când pieptul şi fruntea cu cruci mari. Deodată, în depărtare se arătă o luminiţă printre copaci şi în acelaşi timp se repeziră doi câini înspăimântători, uriaşi, negri, cu ochii scânteietori care începură să latre şi să urle la vederea oamenilor şi a cailor. Când auziră glasul Horpynei se liniştiră şi începură să alerge în jurul călăreţilor, hârâind cu răsuflarea tăiată.
― Nemaipomenit, şopteau cazacii.
― Ăştia nu sunt câini, mormăi bătrânul Owsiwuj cu un glas care vădea o convingere adâncă.
Între timp, dincolo de copaci se ivi o colibă, în spatele căreia se afla un grajd, iar ceva mai departe şi mai sus o clădire întunecată. Pe dinafară coliba se arăta încăpătoare, la ferestrele ei se vedea lumină.
― Ăsta e lăcaşul meu, îi spuse Horpyna lui Bohun, iar acolo e o moară care nu macină decât grâul nostru; eu sunt vrăjitoare şi ghicesc în scocul roţii. O să-ţi ghicesc şi ţie. Frumoasa o să stea în odaia bună, dar dacă vrei să împodobeşti pereţii, trebuie s-o ducem în cealaltă încăpere. Opriţi şi daţi-vă jos de pe cai!
Călăreţii statură locului, iar Horpyna începu să strige:
― Czeremis! hei, Czeremis!
O făptură omenească ieşi înaintea colibei cu o mână de vreascuri aprinse şi, ridicând focul în sus, începu să se uite în tăcere la nou-sosiţi.
Era un om bătrân, grozav de sluţit, scund, aproape un pitic, cu faţa pătrată, plată şi cu ochii piezişi mijiţi, ca nişte crăpături.
― Tu cine dracu’ eşti? întrebă Bohun.
― Nu-l întreba pe el, zise fătoiul, că are limba tăiată.
― Vino mai aproape.
― Ascultă, vorbi mai departe Horpyna, ce-ar fi s-o ducem pe frumoasă la moară? Aici cazacii o să bată cuie în pereţi şi o să se deştepte din somn.
Cazacii descălecară de pe cai şi începură să dezlege cu multă prevedere leagănul. Însuşi Bohun veghea asupra tuturor cu cea mai mare grijă, ajutându-i pe cei care o duceau la moară. Piticul păşea înainte, luminând calea. Cneaghina, căreia Horpyna îi dăduse să bea o fiertură de ierburi adormitoare, nu se trezi deloc, doar pleoapele îi tremurau abia simţit la lumina torţei. Strălucirile flăcării aruncau umbre roşietice pe faţa ei. Poate că o legănau vise minunate, fiindcă zâmbea dulce în timp ce o purtau ca la înmormântare. Bohun se uita la ea şi i se părea că-i creşte inima în piept.
― Draga mea, dragă! şoptea încet şi ameninţător, cu toate că trăsăturile frumoase ale atamanului se îmblânziseră şi se învăpăiaseră de marele foc al dragostei care punea tot mai mult stăpânire pe el, asemeni flăcării uitate de vreun călător care cuprinde întinderile sălbatice ale stepei.
Horpyna, care mergea alături, zise:
― Când se va deştepta din somn, va fi sănătoasă. Rana se ogoieşte, o să se facă bine…
― Slavă Domnului! Slavă Domnului! răspunse atamanul. În acest timp cazacii începură să dea jos de pe cei şase cai de povară legături uriaşe şi să scoată chilimuri, covoare şi alte lucruri de preţ luate pradă de la Bar. Aprinseră focul în odaia de oaspeţi şi, în vreme ce unii cărau scoarţe de tot felul, alţii le prindeau pe pereţii de lemn ai încăperii. Bohun nu numai că se gândise la o colivie fără primejdie pentru pasărea lui, dar hotărâse s-o şi împodobească în aşa chip, încât păsării să nu-i pară prea grea robia. De aceea veni repede de la moară să supravegheze lucrul. Noaptea se scurgea înainte şi Luna îşi retrăsese lumina palidă de pe vârfurile stâncilor, dar în odaia de oaspeţi se auzeau încă loviturile înfundate ale ciocanelor. Încăperea sărăcăcioasă se schimba văzând cu ochii într-o locuinţă bogată. În sfârşit, când pereţii erau acoperiţi, şi pe jos se aşternuseră covoare, aduseră cneaghina adormită şi o aşezară pe pernele moi.
Apoi totul tăcu. Doar în grajd se mai auziră un timp hohote de râs care semănau cu nechezatul cailor: tânăra vrăjitoare se hârjonea prin fân cu cazacii împărţindu-le ghionturi şi sărutări.
CAPITOLUL II
A
DOUA
ZI
,
CÂND
CNEAGHINA
deschise ochii, soarele era sus pe cer. Privirile îi căzură mai întâi pe grinzile tavanului, asupra cărora se opriră mai îndelung, apoi se rotiră prin toată încăperea. Judecata, care i se limpezea, se mai lupta cu rămăşiţele somnului şi ale viselor. Pe faţa ei se citea uimirea şi teama. Unde se află? De unde vine şi în puterea cui este? Mai visează sau vede totul aievea? Ce înseamnă bogăţia care o înconjoară? Ce s-a petrecut cu ea până atunci? Îi veniră în minte scenele înfiorătoare ale cuceririi Barului. Îşi aducea aminte tot ce se întâmplase: măcelărirea miilor de oameni – şleahtici, târgoveţi, preoţi, călugăriţe şi copii –, feţele mânjite de sânge ale calicimii, grumaji şi capete înfăşurate în măruntaie aburinde, strigăte învălmăşite, acea zi a Judecăţii de Apoi a târgului nimicit, apoi ivirea lui Bohun şi răpirea. Îşi aminti cum într-o clipă de deznădejde se aruncase în jungherul pe care-l ţinea cu propria mână şi o sudoare rece îi îmbrobonă tâmplele. Se vede că jungherul alunecase pe lângă umăr, căci acum simte numai o durere uşoară, dar totodată simte că trăieşte, că-i revine puterea şi sănătatea; îşi mai aminteşte că a fost purtată multă vreme într-un leagăn. Dar unde se află acum? Nu cumva e în vreun castel, fără primejdie, mânuită? Şi iarăşi privirile îi străbat încăperea. Ferestruicile sunt mici şi pătrate ca la o colibă ţărănească, şi lumina nu se vede prin ele, pentru că, în loc de geamuri, sunt acoperite cu băşici alburii. Să fie într-adevăr o colibă ţărănească? Nu se poate; belşugul nemăsurat dinăuntru se împotrivea acestei presupuneri, în locul grinzilor tavanului, deasupra cneaghinei se întindea o draperie uriaşă de mătase purpurie, cu stele şi luni aurii; pereţii nu prea mari erau acoperiţi în întregime de macaturi, iar pe jos era întins un covor cu felurite desene, care părea împodobit cu flori aievea. Hornul era acoperit cu o ţesătură de lână persienească, peste tot franjuri aurii, mătăsuri, catifele, de la grinzile tavanului până la pernele pe care-i odihnea capul. Lumina limpede a zilei, pătrunzând prin pânza de băşică străvezie, lumina lucrurile din încăpere şi se pierdea în purpuriul, violetul întunecat şi albastrul de safir al catifelei, alcătuind un fermecător amurg de curcubeie. Cneaghina se miră, nu-i vine să-şi creadă ochilor. Se află oare în puterea unei vrăji? N-au smuls-o oare oştile lui Jarema din mâinile cazacilor şi au dus-o în vreunul din castelele prinţului? Jupâniţa îşi împreună mâinile.
― Sfântă Preacurată, fă ca să fie aşa, fie ca cel dintâi chip care se va arăta în uşă să fie chipul unui apărător şi al unui prieten.
Deodată prin perdeaua grea de lame ajunseră până la ea plutind de departe sunete de teorbă şi în acelaşi timp un glas începu să îngâne un cântec cunoscut:
Dragostea, dragostea mea,
E
ş
ti o boal
ă
tare rea.
Boala vine, boala trece,
Dragostea-mi nu se petrece.
Dragostea înviforat
ă
,
Nu se uit
ă
niciodat
ă
.
Dragostea înfiorat
ă
,
Nu se uit
ă
niciodat
ă
.
Cneaghina se ridică în capul oaselor, dar pe măsură ce asculta, ochii i se lărgeau tot mai mult de spaimă şi, în cele din urmă, scoase un strigăt înfiorător şi se prăbuşi ca moartă pe pernă.
Recunoscuse glasul lui Bohun.
Dar se vede că strigătul ei răzbise de asemenea şi prin pereţii odăii, fiindcă după o clipă perdeaua grea foşni şi atamanul însuşi se ivi în prag.
Helena îşi acoperi ochii cu mâinile, iar buzele albite şi tremurătoare repetau întruna, cuprinse parcă de fierbinţeală:
― Iisuse, Maria! Iisuse, Maria!
Priveliştea, care pe ea o înfricoşa atâta, ar fi bucurat ochii multor fete, fiindcă îmbrăcămintea şi faţa cazacului mai că împrăştiau străluciri învăpăiate. Bumbii de diamant de la cămaşă licăreau ca stelele de pe cer, jungherul şi sabia scânteiau de pietre scumpe, iar cămaşa de lame argintie şi contăşul roşu îndoiau frumuseţea obrazului smead; stătea aşa înaintea ei, zvelt, cu sprâncenele negre, în straie scumpe, cel mai frumos dintre toţi cazacii Ucrainei.
Avea ochii înceţoşaţi ca stelele acoperite de nori şi se uita la ea aproape cu umilinţă; văzând că spaima nu-i cobora de pe faţă, începu să vorbească cu glas scăzut şi trist:
― Nu te teme, cneaghină!
― Unde sunt? Unde sunt? întrebă Helena, privindu-l printre degete.
― La loc fără primejdie, departe de război. Nu te teme, sufletul meu drag. Eu te-am adus aici de la Bar, să nu ţi se întâmple vreo sminteală din partea oamenilor sau a războiului. La Bar cazacii n-au lăsat pe nimeni în viaţă, tu eşti singura care ai scăpat.
― Şi Domnia Ta ce faci aici, de ce mă prigoneşti?
― Eu te prigonesc! Dumnezeule mare!
Şi atamanul îşi desfăcu mâinile şi începu să dea din cap, ca un om căruia i se face o mare nedreptate.
― Eu mă tem grozav de Domnia Ta.
― Şi de ce, de ce te temi? Dacă porunceşti, nu mă mişc de lângă uşă, eu sunt robul tău. Îmi ajunge să stau aici, în prag, şi să mă uit în ochii tăi. Eu nu-ţi doresc răul, de ce mă urăşti atâta? Hei, Doamne, Dumnezeule! la Bar te-ai străpuns cu jungherul când m-ai văzut, cu toate că mă cunoşteai de mult şi ştiai că vin să te apăr. Eu nu sunt un străin pentru tine, ci un prieten de nădejde, iar tu, cneaghină, te-ai străpuns cu jungherul!
Obrăjorii palizi ai Helenei se îmbujorară dintr-odată.
― Pentru că am preferat moartea în locul ruşinii, răspunse, şi mă jur că dacă nu mă vei respecta, mă omor, de-ar fi să-mi pierd şi sufletul.
Din ochii jupâniţei ţâşneau văpăi, şi atamanul înţelese că nu poate să glumească cu acest sânge de Kurcewicz, princiar, care la nevoie va şti să-şi ţină făgăduiala, iar a doua oară avea să-şi potrivească mai bine jungherul.
Aşa că nu mai zise nimic, făcu câţiva paşi spre fereastră şi, aşezându-se pe o laviţă acoperită cu lame de aur, îşi lăsă capul în piept.
Un răstimp se înstăpâni tăcerea.
― Fii liniştită, spuse. Atâta vreme cât sunt treaz şi maica-horilcă nu-mi întunecă mintea, pentru mine vei fi ca o icoană din biserică. Iar de când te-am găsit la Bar, am încetat să mai beau. Mai înainte am băut, am băut întruna să-mi înec amarul în maica-horilcă. Ce era să fac? Acum însă nu mai pun în gură nici picătură de vin dulce sau de horilcă.