Authors: Henryk Sienkiewicz
Vinovată era întreaga Republică în toate stările, trecutul şi rânduielile statului, dar acela care, temându-se ca stânca ce se afla pe povârnişul muntelui să nu se prăvălească în prăpastie, vrea s-o urce în vârf şi nu-şi cunoaşte bine puterile, acela nu face decât să-i grăbească prăbuşirea. Cancelarul făcuse mai mult şi mai rău, deoarece chemase în ajutor puhoiul năprasnic al cazacilor, fără a ţine seama că avântul lui poate numai să desfunde şi să roadă temelia pe care odihneşte stânca.
Dar regele mai credea în el, cu atât mai mult cu cât cei mai mulţi nu luau în seamă rangul stăpânitorului şi-l învinuiau alături de cancelar.
Stăteau dar la Toporów îngrijoraţi şi mâhniţi, neştiind prea bine ce aveau de făcut, fiindcă lângă rege nu erau decât douăzeci de mii de oşteni. Vestitorii fuseseră trimişi prea târziu şi abia o parte din şleahtici se adunaseră până atunci. Care era pricina acestei întârzieri, nu era oare o greşeală în plus a politicii încăpăţânate a cancelarului? Taina se pierduse între rege şi ministru; destul că în această clipă amândoi se simţeau fără putere în faţa forţei lui Chmielnicki.
Şi, ce era mai însemnat, nu aveau nici o veste sigură despre el. În tabăra regelui nu se ştia nici până acum dacă hanul se află cu toată puterea alături de Chmielnicki sau cazacii sunt însoţiţi numai de Tuhai-bei cu câteva mii de tătari. Aceasta era o întrebare tot atât de importantă ca şi viaţa şi moartea. La nevoie, regele putea să-şi încerce norocul cu Chmielnicki, chiar dacă hatmanul răzvrătit avea o putere de zece ori mai mare. Numele regelui însemna mult pentru cazaci – poate mai mult decât armia nesupusă şi neinstruită a şleahticilor –, dar dacă era şi hanul de faţă, era cu neputinţă să se măsoare cu asemenea putere.
Umblau tot felul de zvonuri, dar nimeni nu ştia nimic sigur. Prevăzătorul Chmielnicki îşi adunase oamenii şi într-adins nu slobozea nici o ceată de cazaci, nici un buluc de tătari, ca regele să nu poată prinde vreo limbă. Hatmanul răzvrătit avea alte planuri; cu o parte din oşteni voia să închidă într-un cerc de fier Zbarażul în agonie, iar el să se ivească pe neaşteptate cu toată puterea tătarilor şi a cazacilor înaintea regelui, să-l împresoare cu oaste cu tot şi să-l dea pe mâna hanului.
Aşa că faţa regelui nu se întunecase fără pricină; nu se află durere mai mare pentru un stăpânitor ca simţământul neputinţei. Jan Kazimierz se sprijini fără vlagă de spătarul scaunului, îşi puse mâna pe masă şi rosti, arătând hărţile:
― Astea nu sunt bune de nimic! Prinşi să-mi aduceţi.
― Nici eu nu-mi doresc altceva, răspunse Ossoliński.
― Pâlcurile de cercetare s-au întors?
― S-au întors, dar n-au adus nimic.
― Nici un prins?
― Numai ţărani din împrejurimi, care nu ştiu nimic.
― Dar Pełka s-a întors? E un războinic cunoscut.
― Milostive rege! se auzi dinapoia scaunului starostele de Lomż. Pełka nu s-a întors şi nici nu se va mai întoarce, a pierit.
Urmă o clipă de tăcere. Regele îşi pironi privirea mohorâtă pe flacăra lumânării şi începu să bată darabana cu degetele pe masă.
― N-aveţi nici un sfat să-mi daţi? întrebă în sfârşit.
― Să aşteptăm! spuse grav cancelarul.
Fruntea lui Jan Kazimierz se acoperi de încreţituri.
― Să aşteptăm? repetă el. Şi Wiśniowiecki şi căpeteniile se prăpădesc la Zbaraż.
― O să mai reziste o vreme, zise Radziejowski fără grijă.
― Domnia Ta, mai bine ai face să taci, când n-ai nimic bun de spus.
― Tocmai, milostive stăpâne, am un sfat.
― Care?
― Să trimitem pe cineva, chipurile să negocieze cu Chmielnicki la Zbaraż. Solul va afla dacă hanul este acolo, şi la întoarcere ne va spune.
― Nu se poate, zise regele. Acum când am dat sfoară în ţară că Chmielnicki e un răzvrătit, când am pus un preţ pe capul lui şi i-am dat buzduganul de hatman al zaporojenilor lui Zabuski, nu se cuvine să intrăm în legătură cu el.
― Atunci să trimitem un sol la han, răspunse starostele. Regele îşi îndreptă privirea întrebătoare spre cancelarul care îşi înălţă spre el pupilele albastre, aspre şi, după o clipă de gândire, spuse:
― Sfatul ar fi bun, dar nu încape îndoială că Chmielnicki va reţine solul şi totul nu va folosi la nimic.
Jan Kazimierz dădu din mână.
― Văd, rosti el rar, că nu găsiţi nici un mijloc, aşa că vi-l spun eu. Poruncesc să sune trâmbiţele încălecarea şi pornesc cu toată oastea la Zbaraż. Facă-se voia Domnului! Acolo vom afla dacă hanul este alături de Chmielnicki sau nu.
Cancelarul cunoştea curajul nestăpânit al regelui şi nu se îndoia că e gata să facă ce spune. Pe de altă parte, ştia din experienţă că, atunci când regele are un plan, pe care se încăpăţânează să-l ducă la bun sfârşit, nici o împotrivire nu mai e bună la nimic. Prin urmare, nu se arătă împotrivă dintr-odată, ba lăudă chiar această intenţie dar îl sfătui să nu se grăbească, spunându-i regelui că poate să facă asta mâine sau poimâine, iar până atunci s-ar putea să primească veşti bune. Fiecare zi va mări şi mai mult descurajarea în rândul gloatelor chinuite de înfrângerile de la Zbaraż şi de vestea apropierii regelui.
Răzvrătirea poate să se topească sub razele maiestăţii regale, cum se topeşte zăpada sub razele soarelui, dar trebuie să-i lăsăm timp. Regele înfăţişează salvarea întregii Republicii şi, având această răspundere în faţa lui Dumnezeu şi-a urmaşilor, nu trebuie să se pună în primejdie, cu atât mai mult, cu cât în cazul unei înfrângeri, oştile de la Zbaraż ar fi pierdute fără scăpare. Cancelarul vorbi multă vreme şi cu iscusinţă, de parcă era vorba de vreo întrecere de cuvântări frumoase. Până când, în cele din urmă îl convinse pe rege şi în acelaşi timp îl obosi.
Jan Kazimierz se rezemă iarăşi de spătarul scaunului, mormăind nerăbdător:
― Faceţi ce vreţi, numai să-mi prindeţi o limbă până mâine.
Şi iarăşi urmă o clipă de tăcere. În fereastră se ivi Luna uriaşă, aurie, dar încăperea se întunecă, deoarece mucurile lumânărilor nu fuseseră curăţate de mult.
― Cât să fie ceasul? întrebă regele.
― E aproape miezul nopţii, răspunse Radziejowski.
― În noaptea asta nu voi dormi. Am să dau ocol taberei, iar voi o să mergeţi cu mine. Unde sunt Ubald şi Arciszewski?
― În tabără. Mă duc să spun să ni se aducă îndată caii, răspunse starostele.
Şi se apropie de uşă. Deodată, în tindă se iscă mişcare: o clipă se auziră vorbe înfierbântate, răsunară paşi grăbiţi, în sfârşit, uşa se deschise de perete şi intră gâfâind Tyzenhauz, unul dintre curtenii care-l slujeau pe rege.
― Milostive rege! strigă el. A venit un oştean de la Zbaraż! Regele zvâcni de pe scaun, cancelarul se ridică de asemenea, şi amândoi rostiră într-un glas:
― Nu e cu putinţă!!
― Aşa-i! Se află în tindă.
― Adu-l aici! porunci regele bătând din palme. Să-mi ia o piatră de pe inimă. Pe Sfânta Fecioară, adu-l aici numaidecât!
Tyzenhauz dispăru pe uşă, şi după o clipă se arătă în prag o siluetă înaltă, necunoscută.
― Vino mai aproape, Domnia
Ta! îl îndemnă regele, vino mai aproape! Fii bine-venit!
Porucinicul înaintă până la masă şi, la vederea lui, regele, cancelarul şi starostele de Lomza se dădură înapoi încremeniţi. Înaintea lor se afla un om înfricoşător, mai degrabă o nălucă: îmbrăcămintea ferfeniţă abia izbutea să-i ascundă trupul numai piele şi oase; avea faţa vânătă, mânjită de noroi şi de sânge, ochii-i ardeau înflăcăraţi de fierbinţeală, barba neagră, încâlcită îi cădea pe piept, în jurul lui se răspândea o duhoare de hoit, iar picioarele îi tremurau atât de rău, încât fu nevoit să se sprijine de masă.
Regele şi cei doi sfătuitori se uitau la el cu ochii larg deschişi, în clipa aceea uşa se deschise şi intrară grămadă căpeteniile oştirii şi dregătorii: ghinărarii Ubald şi Arciszewski, vicecancelarul Lituaniei, Sapieha, starostele de la Rzeczyca, panul de Sandomierz. Cu toţii se rânduiră înapoia regelui, privind la nou-sosit, iar regele întrebă:
― Cine eşti tu?
Sărmanul în zdrenţe deschise gura, vrând să vorbească, dar i se puse un cârcel în falcă, bărbia începu să-i tremure şi abia izbuti să şoptească:
― De… la… Zbaraż!
― Daţi-i vin! spuse un glas.
Cât ai bate din palme i se aduse un pocal plin, pe care oşteanul îl bău cu greutate. În acest timp, cancelarul îşi scoase mantia şi i-o puse pe umeri.
― Acum poţi să vorbeşti? îl întrebă după un răstimp regele.
― Pot, răspunse viteazul cu glasul mai sigur.
― Cine eşti?
― Jan Skrzetuski… porucinic de husari…
― În slujba cui?
― A voievodului rusin.
Un murmur se împrăştie în toată sala.
― Ce se aude la Zbaraż? Ce-i acolo? întrebă regele grăbit.
― Sărăcie… foame… un mormânt uriaş…
Regele îşi acoperi ochii cu mâinile.
― Iisuse din Nazaret! Iisuse din Nazaret! îngână abia auzit. După o clipă întrebă iarăşi:
― Puteţi să rezistaţi multă vreme?
― Nu mai avem pulbere. Duşmanul e în întărituri…
― Sunt mulţi?
― Chmielnicki… Hanul cu toate hoardele.
― E şi hanul?
― Întocmai…
Se aşternu o tăcere surdă. Cei de faţă se uitau unul la altul; nesiguranţa se citea pe toate chipurile.
― Cum aţi putut să vă împotriviţi până acum? întrebă cancelarul cu o umbră de îndoială în glas.
La aceste cuvinte, Skrzetuski înălţă capul, ca şi când ar fi căpătat puteri noi, un fulger de mândrie îi trecu peste faţă şi răspunse cu glasul neaşteptat de puternic:
― Douăzeci de atacuri respinse, şaisprezece lupte câştigate pe câmpul de bătaie, şaptezeci şi cinci de ieşiri…
Şi iarăşi se lăsă tăcerea.
Deodată regele se îndreptă, îşi scutură peruca, aşa cum îşi scutură leul coama, faţa verzuie i se împurpură şi ochii i se umplură de flăcări.
― Pentru Dumnezeu! strigă el. Destul cu sfaturile, cu statul pe loc şi cu întârzierile! Au sosit sau nu polcurile şleahticilor, este sau nu este hanul, pe viul Dumnezeu, mi-ajunge! Astăzi pornim la Zbaraż.
― La Zbaraż! La Zbaraż! repetară glasuri puternice. Chipul porucinicului se umplu de lumină.
― Milostive rege şi stăpâne! rosti el. Vrem să trăim şi să murim alături de tine!…
La auzul acestor vorbe, inima simţitoare a regelui se muie ca ceara şi, fără să se mai uite la făptura respingătoare a viteazului, îi luă capul în mâini şi îi spuse:
― Îmi eşti mai drag decât alţii înveşmântaţi în atlaz. Pe Sfânta Fecioară, altora mai puţin vrednici li se dăruiesc starostii; ceea ce ai făcut Domnia Ta, nu va rămâne fără răsplată… Nu tăgădui! Îţi sunt datornic!
Ceilalţi începură numaidecât să strige după rege:
― Nici c-a fost un viteaz mai mare!
― Acesta este cel dintâi şi printre cei de la Zbaraż!
― Ai dobândit o faimă nepieritoare!
― Cum te-ai strecurat printre cazaci şi tătari?…
― M-am ascuns prin smârcuri şi printre trestii, am mers prin păduri… m-am rătăcit… n-am pus nimic în gură.
― Daţi-i să mănânce! porunci regele.
― Aduceţi mâncare, repetară ceilalţi.
― Şi îmbrăcăminte!
― Mâine să ţi se dea un cal şi haine, spuse iarăşi regele. N-o să duci lipsă de nimic.
Se întreceau cu toţii să-l laude pe cavaler, urmând pilda regelui. Începură să-l năpădească din nou cu întrebările, la care Skrzetuski răspundea cu mare greutate, pentru că îl cuprindea o slăbiciune tot mai mare şi era pe jumătate ameţit. I se aduse mâncarea şi tot atunci intră şi preotul Cieciszowski, duhovnicul regelui.
Căpeteniile şi dregătorii îi făcură loc, fiindcă era un preot învăţat şi respectat, şi vorba lui însemna în faţa regelui aproape mai mult decât a cancelarului, iar din amvon cuvânta asemenea lucruri, pe care nici în Seim nu îndrăznea oricine să le spună.
Îl înconjurară dar, şi începură a-i povesti cum că a venit un oştean de la Zbaraż, unde prinţul, deşi strâmtorat de foame şi lipsuri, îl bate pe han şi pe Chmielnicki care n-a pierdut într-un an întreg atâţia oameni cât a pierdut la Zbaraż; în sfârşit, că regele vrea să pornească în ajutorul celor împresuraţi, chiar dacă va trebui să piară odată cu toată oastea.
Preotul asculta în tăcere, mişcând din buze şi privind întruna la bietul cavaler care în acest timp începuse să mănânce, fiindcă regele îl îndemnase să nu se ruşineze de persoana lui şi stătea pe lângă el, ciocnind şi bând din când în când dintr-un păhărel mic de argint.
― Şi care-i numele acestui viteaz? întrebă preotul într-un târziu.
― Skrzetuski,
― Nu cumva Jan?
― Aşa-i.
― Porucinic în oastea voievodului rusin?
― Întocmai.
Preotul îşi ridică faţa brăzdată de zbârcituri şi începu iarăşi să se roage, apoi rosti:
― Să aducem laudă Domnului, căci necercetate sunt căile pe care îl duce pe om spre fericire şi linişte. Amin. Eu îl cunosc pe acest oştean.
Skrzetuski auzi şi se uită fără să vrea la chipul preotului, dar făptura şi glasul îi erau cu totul străine.
― Aşadar, din toată oştirea numai Domnia Ta te-ai încumetat să treci prin tabăra duşmană? îl întrebă preotul.
― Înaintea mea a mai încercat un cavaler destoinic, dar a pierit, răspunse Skrzetuski.
― Cu atât mai mare este meritul tău, că ai plecat după moartea lui. După cum arăţi, bănuiesc că drumul a fost îngrozitor. Dumnezeu a văzut jertfa, virtutea şi tinereţea ta şi ţi-a călăuzit paşii.
Deodată preotul se întoarse spre Jan Kazimierz.
― Milostive rege, îi spuse, aşadar hotărârea Măriei Tale este de a porni în ajutorul prinţului-voievod rusin?
― Părinte, răspunse regele, încredinţez ţara, oştirea, şi persoana mea rugăciunilor tale, pentru că ştiu că această întreprindere este înfricoşătoare, dar nu mai pot să îngădui ca prinţul-voievod să piară în acele întărituri nenorocite cu asemenea viteji, cum este acest oştean, care se află înaintea noastră.
― Dumnezeu ne va trimite izbânda! strigară mai multe glasuri.
Preotul îşi înălţă braţele şi în încăpere se aşternu liniştea.
―
Benedico vos, in nomine Patris et Filii, et Spiritus sancti
.
― Amin! rosti regele.
― Amin! repetară toate glasurile.
Liniştea coborî pe faţa înnourată până atunci a lui Jan Kazimierz şi numai ochii îi aruncau străluciri neobişnuite. Cei adunaţi începură să vorbească despre plecarea apropiată, fiindcă mulţi se îndoiau că regele va putea porni îndată, dar el luă spada de pe masă şi-i făcu semn lui Tyzenhauz să i-o prindă la şold,