Authors: Henryk Sienkiewicz
― „Cine bate noaptea la poarta cerului?” întreabă bătrânul chelar al lui Hristos, sculându-se din somnul adânc. „Deschide, Sfinte Petre, deschide! Eu sunt, Podbipięta.” „Ce fapte, ce virtuţi, ce merite, te îndreptăţesc, jupâne Podbipięta, să tulburi un portar atât de vrednic? Cu ce drept vrei să intri acolo, unde nici naşterea aleasă, cum e a ta, nici rangul de senator, nici dregătoriile Coroanei şi nici chiar purpura regală nu pot să intre prin ele însele? Acolo unde nu se merge pe drumuri largi cu carâta cu şase cai şi haiduci, ci trebuie să te caţări pe cărarea povârnită şi spinoasă a virtuţii?” Ah, deschide, Sfinte Petre, deschide mai repede, fiindcă pe asemenea cărare povârnită a mers şi dragul nostru tovarăş Pobipięta – până când a venit la tine ca un porumbel trudit după un zbor lung; a venit gol ca Lazăr, străpuns de săgeţile păgânilor ca Sfântul Sebastian, sărac ca Iov, curat ca fecioara care n-a cunoscut bărbatul, blând ca un mieluşel, răbdător şi tăcut, fără umbră de păcat, jertfindu-şi cu bucurie viaţa pentru patria pământeană. Dă-i drumul, Sfinte Petre, căci dacă pe el nu-l laşi să treacă, pe cine ai să-l învoieşti în aceste vremuri de stricăciune şi lepădare de Dumnezeu? Dă-i drumul, sfinte chelar! Lasă să treacă acest miel; să pască pe lunca cerească, să ciupească iarba, căci a venit flămând de la Zbaraż…
Astfel îşi începu cuvântarea părintele Muchowiecki, după care înfăţişă atât de bine întreaga viaţă a lui jupân Longinus, încât fiecare se simţea mic în faţa acestui coşciug tăcut al cavalerului fără prihană, care îi întrecuse pe toţi prin modestia şi virtutea lui. Se loveau cu pumnii în piept, cuprinşi de jale adâncă, şi înţelegeau tot mai limpede nenorocirea Republicii şi pierderea cu neputinţă de îndreptat pe care o suferise Zbarażul. Preotul se înflăcăra şi, când începu să povestească plecarea şi moartea de mucenic a lui jupân Longinus, uită cu totul de retorică şi de citate, iar când îşi luă rămas-bun de la oseminte, în numele preoţimii, al căpeteniilor şi al oştirii, izbucni în plâns şi vorbi suspinând ca şi Zagłoba:
― Rămâi cu bine, frate, rămâi cu bine, prietene! Ai dus gemetele noastre, foamea, lipsurile şi greutăţile noastre, nu înaintea unui rege pământean, ci înaintea împăratului ceresc, de la care ai să dobândeşti mai repede izbăvirea noastră, dar tu n-ai să te mai întorci printre noi, de aceea plângem vărsând lacrimi amare lângă coşciugul tău, fiindcă am ţinut la tine, frate mult iubit!
Plângeau cu toţii, urmând pilda vrednicului preot, şi prinţul, şi căpeteniile, şi oştenii, dar mai ales prietenii răposatului. Când preotul începu să cânte pentru întâia dată:
Requiem aeternam dona ei, Domine!
{194}
începură cu toţii să hohotească, deşi erau oameni căliţi şi, prin slujba de zi cu zi, învăţaţi cu moartea.
În clipa când aşezară coşciugul pe frânghii, jupân Zagłoba se desprinse cu mare greutate de el, ca şi când i-ar fi murit fratele sau tatăl. Îl traseră Skrzetuski şi Wołodyjowski. Prinţul se apropie şi luă o mână de pământ; preotul începu să rostească:
Anima eius
{195}
, frânghiile hârşcâiră, începură să arunce pământ în groapă cu mâinile şi coifurile şi în curând deasupra osemintelor lui jupân Longinus Podbipięta crescu o movilă înaltă, luminată, de razele triste şi albe ale Lunii.
―
Cei trei prieteni se întorceau din târg pe medeanul de unde se auzeau întruna răsunetele împuşcăturilor. Mergeau în tăcere, fiindcă nici unul dintre ei nu voia să înceapă vorba, dar celelalte grupuri de oşteni tăifăsuiau despre răposat, lăudându-l cu toţii.
― A avut o înmormântare aleasă, spuse un ofiţer trecând pe lângă Skrzetuski, nici pisarului Sierakowski nu i-ar fi făcut una mai bună.
― I se şi cuvenea, răspunse celălalt ofiţer. Cine altul s-ar fi încumetat să se furişeze până la rege?
― Eu am auzit, adăugă al treilea, că printre oamenii lui Wiśniowiecki mai erau câţiva care voiau să plece, dar după această pildă înfricoşătoare cred că le-a pierit pofta.
― Într-adevăr e cu neputinţă. Nici şarpele nu se poate strecura.
― Întocmai! Ar fi curată nebunie!
Ofiţerii trecură înainte. Urmă iarăşi o clipă de tăcere. Deodată Wołodyjowski spuse:
― Ai auzit, Jane?
― Am auzit, răspunse Skrzetuski. Astăzi e rândul meu.
― Jane! rosti Wołodyjowski grav, mă cunoşti de mult şi ştii că nu dau înapoi din faţa primejdiei, dar una e primejdia şi alta e sinuciderea.
― Tocmai tu spui asta, Michał?
― Eu, fiindcă-ţi sunt prieten.
― Şi eu îţi sunt prieten: dă-mi cuvântul de cavaler că nu vei mai pleca, dacă voi pieri şi eu.
― A, nu se poate, strigă Wołodyjowski.
― Păi vezi, Michał! Cum poţi să-mi ceri mie să fac ceva ce tu n-ai face? Facă-se voia Domnului!
― Atunci lasă-mă să merg şi eu cu tine.
― Nu te lasă prinţul, nu eu, iar tu eşti oştean şi trebuie să asculţi.
Michał tăcu, fiindcă era într-adevăr oştean înainte de toate, şi începu să-şi mişte mustăcioara în lumina Lunii, apoi adăugă:
― Nu te duce astăzi, noaptea e senină.
― Aş vrea şi eu să fie mai întunecoasă, răspunse Skrzetuski, dar zăbava nu e cu putinţă. Vremea, după cum vezi, s-a îndreptat pentru mult timp, iar pulberea şi hrana se sfârşesc. Oştenii au început să scormonească maidanul după rădăcini, unora li se umflă gingiile de scârbele pe care le mănâncă. Astăzi plec, îndată; de la prinţ mi-am şi luat rămas-bun.
― Văd că te porţi ca unul care vrea să se despartă de viaţă. Skrzetuski zâmbi cu tristeţe.
― Ce vorbeşti, Michał! Sigur că nu mă scald în fericire, dar nici moartea nu mi-o caut, ar fi şi păcat, iar pe de altă parte, nu e vorba să pier, ci să mă strecor până la rege şi să scap tabăra.
Wołodyjowski se simţi cuprins deodată de o dorinţă aprigă de a-i spune lui Skrzetuski totul despre cneaghină, şi mai că deschise gura, dar se gândi: „Vestea poate să-i rătăcească minţile şi îl vor prinde cu atât mai uşor”, aşa că îşi muşcă limba şi tăcu; îl întrebă doar:
― Pe unde ai să pleci?
― I-am spus prinţului că am să merg prin iaz, apoi prin râu, până când voi trece dincolo de tabăra cazacilor, şi s-a învoit, zicând că acesta e un drum mai bun decât altele.
― Cum văd, nu mai e nimic de făcut, răspunse Wołodyjowski. Omului îi e dat să moară numai o dată, şi e mai bine să moară pe câmpul de bătaie, decât în pat. Dumnezeu să te călăuzească! Dumnezeu să te călăuzească, Jane! Dacă n-o să ne mai vedem pe lumea asta, ne vom întâlni pe cealaltă, eu am să te păstrez în inima mea.
― Şi eu pe tine. Dumnezeu să te răsplătească pentru tot binele pe care mi l-ai făcut. Ascultă, Michał, dacă voi pieri, poate că nu mă vor arăta ca pe jupân Longinus, fiindcă au primit o învăţătură prea aspră, dar se vor lăuda ei în vreun fel şi atunci bătrânul Zaćwilichowski să se ducă la Chmielnicki după trupul meu, pentru că n-aş vrea să mă tragă câinii prin tabăra lor.
― Fii sigur că aşa va fi, îl încredinţă Wołodyjowski.
Jupân Zagłoba, care la început ascultase pe jumătate ameţit ce vorbeau, înţelese, în sfârşit, despre ce e vorba, dar nu mai găsi în el destulă putere ca să-i reţină sau să-i oprească şi începu să geamă înăbuşit:
― Ieri Longinus, astăzi Skrzetuski… Doamne! Doamne! Doamne!
― Ai încredere, Domnia Ta, îi spuse Wołodyjowski.
― Pane Jane!… începu Zagłoba.
Şi nu mai putu să rostească nici un cuvânt, îşi sprijini numai capul cărunt şi amărât pe pieptul cavalerului şi se lipi de el ca un copil neputincios.
Un ceas mai târziu, Skrzetuski intra în apa iazului dinspre apus.
Noaptea era luminoasă şi mijlocul lacului sclipea ca un scut de argint lustruit, dar Skrzetuski pieri îndată din vedere, pentru că malul era acoperit cu papură, trestie şi ţipirig; mai încolo, printre trestiile rare, creşteau din belşug nuferi, spălăcioară-de-apă şi tremurică. Toată această încâlceală de frunze late şi înguste, de lujeri alunecoşi, de cotituri şerpuitoare îngreuiau nespus înaintarea porucinicului, apucându-l de picioare şi de trup, dar cel puţin îl ascundeau de ochii străjilor. Nici vorbă să înoate prin oglinda de la mijlocul iazului, deoarece orice lucru mai întunecat putea să fie văzut cu uşurinţă. Skrzetuski se hotărî aşadar să înconjoare lacul pe lângă mal până la mlaştina din partea cealaltă, prin care pârâul se vărsa în lac. Era cu putinţă ca acolo să se afle străji de-ale cazacilor sau tătare, dar creştea o adevărată pădure de trestie, ale cărei margini fuseseră tăiate pentru bordeiele ţăranilor. Odată ajuns la mlaştină, putea să meargă şi ziua printre trestii, dacă apa nu era prea adâncă. Dar şi drumul acesta era destul de primejdios. Sub această apă liniştită, care la mal nu era mai adâncă de-o palmă, se ascundea un strat de nămol gros de un cot şi mai bine. După fiecare pas al lui Skrzetuski, ieşeau la suprafaţa apei puzderie de băşici, al căror clipocit se putea auzi foarte bine în tăcerea nopţii. În afară de asta, cu toată încetineala mişcărilor, se formau cercuri de valuri ce se lărgeau tot mai mult dinspre mijloc până la ochiul de apă, răsfrângând în ele lumina Lunii. Pe timp de ploaie Skrzetuski ar fi tăiat de-a dreptul lacul înalt şi într-o jumătate de ceas ar fi ajuns la mlaştină, dar pe cer nu se zărea nici urmă de nori. Puhoaie de lumină verzuie se revărsau asupra iazului, schimbând frunzele de nufăr în scuturi argintate şi penele trestiilor în panaşe de argint. Vântul contenise; din fericire, bubuiturile acopereau clipocitul băşicilor de apă, aşa că Skrzetuski se mişca numai atunci când împuşcăturile din şanţuri şi din întărituri se înteţeau. Dar noaptea aceea liniştită, senină mai înfăţişa încă o greutate. Roiuri de ţânţari se ridicau de pe trestii şi, alcătuind un ghem deasupra capului viteazului, i se aşezau pe faţă şi pe ochi, înţepând usturător, zumzăind şi cântându-i la ureche o vecernie jalnică. Alegând acest drum, Skrzetuski nu se amăgise în privinţa greutăţilor, dar nu putuse să prevadă totul. Nu prevăzuse, de pildă, spaimele iazului. Orice adâncitură de apă, fie ea cât de cunoscută are noaptea ceva tainic şi înfricoşător totodată, încât te întrebi fără să vrei: ce poate să fie acolo în adânc? Şi iazul acesta de la Zbaraż era de-a dreptul înspăimântător. Apa părea mai groasă decât apa obişnuită şi împrăştia duhori de leşuri putrezite. Sute de cazaci şi tătari se înecaseră în ea. Într-adevăr, amândouă părţile scoteau morţii, dar câţi nu rămâneau ascunşi printre trestii, spălăcioară şi urechelniţa deasă? Skrzetuski simţea răcoarea apei, iar sudoarea îi îmbrobona fruntea. Ce se va întâmpla dacă un braţ alunecos îl va înşfăca deodată, sau dacă nişte ochi verzui se vor uita la el de sub tufişurile de ţipirig? Tulpinile lungi de crin-de-baltă îi îmbrăţişau genunchii, iar lui i se înfoia părul din cap, gândind că-l prinde în braţe vreun înecat, ca să nu-i mai dea drumul niciodată. „Iisuse! Marie! Iisuse! Marie!” şoptea fără încetare, mergând înainte. Uneori îşi ridica ochii spre cer şi, la vederea Lunii, a stelelor şi a liniştii tăriilor, se simţea mai uşurat. „Dumnezeu veghează!” îşi repeta cu jumătate de glas, ca să se poată auzi singur. Din când în când privea spre mal şi i se părea că din lumea în care se afla – o lume blestemată de noroi, adâncuri întunecate, raze palide de Lună, duhuri, cadavre şi moarte – priveşte la pământul obişnuit al lui Dumnezeu, îl cuprindea un dor năprasnic şi voia să se smulgă numaidecât din această capcană de trestii.
Înainta întruna pe lângă mal, şi se depărtase atât de mult de tabără, încât pe acest pământ al lui Dumnezeu zări la câteva zeci de paşi de mal un tătar călare, aşa că se opri şi se uită la această siluetă care, judecând după legănarea uniformă spre grumazul calului, părea că doarme.
Era o privelişte ciudată. Tătarul se pleca mereu, de parcă se ploconea în tăcere înaintea lui Skrzetuski care nu-l părăsea din ochi. Era ceva înfricoşător în toate acestea, dar porucinicul răsuflă cu mulţumire, deoarece în faţa acestei spaime adevărate piereau toate nălucirile de o sută de ori mai greu de îndurat. Lumea duhurilor zbură undeva departe şi cavalerul îşi recapătă dintr-odată sângele-rece; prin minte începură să i se îmbulzească numai asemenea întrebări, ca: doarme sau nu, trebuie să meargă mai departe sau să mai aştepte?
În cele din urmă porni mai departe, furişându-se mai încet şi cu mai multă grijă decât la începutul călătoriei. Era pe la jumătatea drumului spre mlaştină şi pârâu, când se iscă cea dintâi adiere a unui vânt uşor. Trestiile începură îndată să se legene şi să se lovească una de alta, fâşâind puternic, iar Skrzetuski se bucură, deoarece cu toată grija lui, cu toate că uneori pierdea câteva minute până să se hotărască a face un pas, o mişcare întâmplătoare, o poticnire sau clipocitul apei puteau să-l trădeze. Acum mergea cu mai multă îndrăzneală, însoţit de sporovăială trestiilor, care se auzea în tot iazul; în jur toate începură să vorbească, până şi apa începu să susure la mal cu valurile-i legănate.
Se vede însă că adierea vântului nu trezise numai desişurile de pe mal, fiindcă deodată ceva întunecat se ivi înaintea lui Skrzetuski şi începu să se legene spre el, pregătindu-se parcă să sară. La început Skrzetuski era cât pe ce să strige; spaima şi scârba îi opriră ţipătul în piept, în acelaşi timp simţi în nări o duhoare năprasnică.
După o clipă, când scăpă de gândul că e un înecat care îi ţine calea înadins, rămase numai scârba şi viteazul porni înainte. Taifasul trestiilor se auzea întruna, întărindu-se din ce în ce mai mult. Skrzetuski văzu printre vârfurile legănate a doua şi a treia strajă a tătarilor. Trecu de ele, trecu şi de a patra. „Am înconjurat jumătate din iaz”, se gândi, şi se înălţă puţin dintre trestii, ca să-şi dea seama unde se află; deodată picioarele i se loviră de ceva, se uită şi văzu lângă genunchi o faţă omenească.
„Alt înecat”, îşi spuse în gând.
De astă dată nu se mai sperie, fiindcă mortul plutea pe spate şi în nemişcarea lui nu dădea impresia de viaţă şi de mişcare. Skrzetuski grăbi pasul, ca să nu-i vină ameţeală. Trestiile deveneau tot mai dese, alcătuind, pe de o parte, o bună ascunzătoare, iar pe de alta, îngreunând nemăsurat mersul. Se scurse încă o jumătate de ceas, apoi un ceas şi cavalerul înainta mereu din ce în ce mai trudit. În unele locuri apa era atât de mică, încât nu-i ajungea nici până la genunchi, în schimb, în altele se adâncea până peste brâu. Îl chinuia nespus scoaterea înceată a picioarelor din noroi. Sudoarea îi acoperise fruntea, din când în când însă se simţea că-l trec fiorii din creştet până în tălpi.
„Ce-i asta? se întreba cu spaima în suflet, nu cumva mă apucă
delirium?
Mlaştina parcă nu mai este; te pomeneşti că n-am să mai recunosc locul printre trestii şi am să trec de ea.”