Authors: Henryk Sienkiewicz
― Fraţilor, scape cine poate! se auzea din toate părţile.
― Loveşte, ucide! răspundeau năvălitorii.
În cele din urmă, jupân Zagłoba îl zări pe micul Wołodyjowski stând lângă poartă în fruntea unei cete de oşteni; împărţea porunci celor din jur cu vorba şi cu buzduganul, iar din când în când se aruncă în învălmăşeală pe calul său murg şi abia apuca să încrucişeze sabia, să se întoarcă, şi un om se rostogolea la pământ, fără un strigăt. Ehe, pan Wołodyjowski era un meşter între meşteri şi un oştean destoinic, aşa că nu pierdea lupta din ochi şi, îndreptând ici-colo, iar se întorcea, privea şi îndrepta cu mâna lui, întocmai ca dirijorul care, îndrumându-şi orchestra, cântă uneori şi el, alteori încetează să cânte şi veghează asupra celorlalţi ca să-şi cânte fiecare partea lui.
Văzând acestea, jupân Zagłoba începu să tropăie din picioare pe scândurile podului, ridicând rotocoale de pulbere, să bată din palme şi să răcnească:
― Loveşte! Loveşte-i pe câinii Ucide-i! Jupoaie-i de piele! Taie-i, ciopârţeşte-i, trăsneşte-i, căsăpeşte-i, omoară-i! învaţă-i minte! Luaţi-i în săbii pe toţi, până la unul!
Aşa zbiera jupân Zagłoba şi se zvârcolea, de atâta sforţare sângele îi năvăli în ochi şi o clipă nu mai văzu nimic; dar când îşi reveni o privelişte şi mai atrăgătoare i se înfăţişă înaintea privirilor; în mijlocul câtorva zeci de cazaci, Bohun gonea călare de rupea pământul, fără şapcă, numai în cămaşă şi nădragi, iar în urma lui venea micul Wołodyjowski în fruntea oştenilor.
― Loveşte! strigă Zagłoba. E Bohun! Dar era prea departe ca să-l audă cineva.
― Între timp, Bohun sări cu cazacii peste gard, urmat din scurt de Wołodyjowski, unii căzură, altora li se împiedicară caii în timpul săriturii. Zagłoba îi văzu pe Bohun şi pe Wołodyjowski care ajunseră la loc neted. Deodată cazacii se împrăştiară în fugă şi oştenii se luară după ei, gonindu-i câte unul. Zagłoba simţi că i se opreşte răsuflarea în piept şi ochii mai-mai să-i iasă din orbite; ce vedea? Wołodyjowski aleargă pe urmele lui Bohun, ca un ogar după mistreţ, atamanul întoarce capul, ridică sabia!…
― Se bat! strigă Zagłoba.
Încă o clipă şi Bohun se prăbuşeşte odată cu calul, iar Wołodyjowski trece peste el şi goneşte după ceilalţi.
Dar Bohun trăieşte, fiindcă zvâcneşte în picioare şi o ia la sănătoasa spre stâncile acoperite de hăţişuri.
― Prinde-l! Prinde-l! mugeşte Zagłoba. E Bohun!
Deodată vede altă ceată de cazaci care până atunci se strecuraseră de cealaltă parte a stâncilor, iar acum, descoperiţi, îşi căutau altă cale de fugă. În urma lor, la o jumătate de stânjen, goneau oştenii. Ceata îl ajunge pe Bohun, îl acoperă şi îl ia cu ea, pierind în cele din urmă din ochi în cotiturile strâmtorii.
În bătătură se înstăpânise liniştea, nu mai era nimeni, fiindcă şi oamenii lui jupân Zagłoba, sloboziţi de Wołodyjowski, încălecaseră pe caii cazacilor şi goneau în rând cu ceilalţi după vrăjmaşii risipiţi.
Jupân Zagłoba lăsă scara, coborî din pod şi, ieşind afară din coşar, îşi zise:
― Sunt slobod…
Apoi îşi roti privirile împrejur. În ogradă zăceau fără suflare o mulţime de trupuri de cazaci şi vreo cincisprezece de oşteni. Şleahticul păşea încet printre ei şi se uita la fiecare cu luare-aminte, în sfârşit îngenunche lângă unul.
După o clipă, se ridică cu un bidon de tablă în mână.
― E plin ochi, mormăi.
Şi punându-l la gură, îl dădu de duşcă.
― Nu e rău!
Se uită iarăşi înjur şi repetă cu un glas mult mai vioi:
― Sunt slobod.
După care se îndreptă spre casă; în prag se împiedică de trupul bătrânului dogar pe care îl omorâseră cazaci, apoi intră înăuntru. Când ieşi afară, în jurul şoldurilor, peste contăşul mânjit de bălegar, scânteia brâul lui Bohun, bătut des cu aur, de care atârna un jungher cu un rubin mare la capătul mânerului.
― Dumnezeu mi-a răsplătit vitejia, îngână, punga e destul de plinuţă. Ha, tâlhar necioplit. Nădăjduiesc că n-o să scape. Şi fercheşul ăsta mititel! Mânca-l-ar puricii! îndrăcit ca o viespe. Ştiam că e un oştean destoinic dar să treacă peste Bohun, ca peste o iapă cheală, la asta nu mă aşteptam de la el. Marea mirare că un trup atât de pricăjit are atâta vioiciune şi putere! Bohun ar putea să-l poarte legat de cingătoare, ca pe un briceag. Mânca-l-ar puricii! Ori mai bine să-i dea Dumnezeu noroc! Pesemne că nu l-a recunoscut pe Bohun, altfel îi sfârşea zilele. Ptiu! Miroase a pulbere, de te ustură nările! Ştiu că am scăpat de moarte! Slavă Domnului!… Măi, să fie, să treacă aşa peste Bohun! Trebuie să mă uit bine la Wołodyjowski ăsta, că parcă are pe dracul în el.
Gândind aşa, jupân Zagłoba se aşeză pe pragul casei şi aşteptă.
Tocmai atunci, departe de câmp începură să se arate oştenii care se întorceau din urmărire; în fruntea lor călărea Wołodyjowski. Când îl văzu pe Zagłoba, îşi grăbi fugarul, apoi descăleca şi se îndreptă spre el.
― Pe Domnia Ta te văd? întrebă de departe.
― Pe mine în carne şi oase, spuse jupân Zagłoba. Dumnezeu să te răsplătească, fiindcă mi-ai venit în ajutor.
― Slavă Domnului că am sosit la timp, răspunse micul viteaz strângând cu bucurie mâna lui jupân Zagłoba.
― Dar Domnia Ta de unde ai aflat de năpasta care m-a lovit aici?
― Mi-au dat de ştire ţăranii din hutorul ăsta.
― O! Şi eu credeam că m-au trădat.
― Da’ de unde, sunt oameni cumsecade. Abia au scăpat cu viaţă o fată şi un flăcău, care nu ştiu ce s-a întâmplat cu ceilalţi nuntaşi.
― Dacă nu m-au vândut, atunci i-au ucis cazacii. Stăpânul hutorului zace mort lângă casă. Dar să lăsăm asta. Spune-mi, Domnia Ta, Bohun trăieşte? A fugit?
― Cum, Bohun a fost?
― Cel fără şapcă, în cămaşă şi nădragi, pe care Domnia Ta l-ai răsturnat cu calul.
― L-am rănit la mână; să ştii că e dracul, de nu l-am recunoscut!… Da’ Domnia Ta, Domnia Ta ce ispravă ai făcut aici?
― Ce-am făcut? repetă jupân Zagłoba. Vino să vezi, pane Michał.
Şi îl luă de braţ, ducându-l în coşar.
― Priveşte, repetă.
O clipă Wołodyjowski nu putu să desluşească nimic, pentru că venea de la lumină, dar când ochii i se mai obişnuiră cu întunericul, zări trupurile care zăceau nemişcate pe băligar.
― Pe ăştia cine i-a căsăpit? întrebă uimit.
― Eu, zise Zagłoba. Domnia Ta m-ai întrebat ce am făcut? Asta am făcut!
― Ei! rosti tânărul ofiţer, clătinând din cap. Şi cum ai izbutit?
― M-am apărat acolo, în pod, iar ei mă atacau de jos şi de pe acoperiş. Nu ştiu cât a durat, omul când se bate, nu mai ţine socoteala timpului. Bohun a fost, Bohun cu mulţime de cazaci, aleşi pe sprânceană. O să ne ţină minte pe amândoi! O să-ţi povestesc altă dată cum am căzut în robie, ce-am pătimit şi cum l-am pus pe Bohun cu botul pe labe, fiindcă ne-am luat la harţă şi din gură. Astăzi sunt grozav de
fatigatus,
abia mă ţin pe picioare.
― Ei, repetă Wołodyjowski, nu mai încape vorbă, ai luptat cu bărbăţie, dar trebuie să-ţi spun că te pricepi mai bine să mânuieşti sabia decât să conduci oamenii.
― Pane Michał, zise şleahticul, nu e timpul să tăiem firul în patru. Mai bine să-i mulţumim lui Dumnezeu, că ne-a dat astăzi la amândoi o biruinţă atât de mare, de care oamenii îşi vor aduce aminte multă vreme.
Wołodyjowski îl privi mirat pe Zagłoba. Până acum i se părea că dobândise singur izbânda, pe care jupân Zagłoba voia s-o împartă cu el.
Dar se uită numai la şleahtic, cătină din cap şi zise:
― Fie şi aşa.
Un ceas mai târziu, cei doi prieteni porniră spre Jarmolińce în fruntea cetelor unite.
Dintre oamenii lui Zagłoba nu lipsea aproape nimeni; surprinşi în timp ce dormeau, nu se împotriviseră deloc, iar Bohun, trimis să aducă prinşi, poruncise să-i lase în viaţă şi să-i cetluiască numai.
CAPITOLUL VIII
C
U
TOATE
C
Ă
ERA
O
C
Ă
PETENIE
VITEAZ
Ă
şi prevăzătoare, Bohun nu avusese noroc în această campanie îndreptată împotriva „întregii” oştiri a prinţului Jeremi. Îşi întărise numai convingerea că Wiśniowiecki, pornise într-adevăr cu toată puterea asupra lui Krzywónos, fiindcă aşa îi spuseseră prinşii luaţi în robie dintre oştenii lui jupân Zagłoba, care credeau ei înşişi că prinţul vine după ei. Atamanului lipsit de noroc nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să se întoarcă la Krzywónos cât putea mai repede, dar treaba nu era prea uşoară. Abia a treia zi se adună în jurul lui un pâlc alcătuit din vreo două sute şi ceva de cazaci; ceilalţi căzuseră în luptă, rămăseseră răniţi pe câmpul de bătaie sau mai rătăceau încă prin râpe şi hăţişuri, neştiind ce să facă, cum să se întoarcă, încotro s-o apuce. Pe de altă parte, nici ceata care se strânsese în jurul lui Bohun nu mai era bună de nimic, bătuţi cum erau, gata s-o ia la fugă la cel mai mic semn de primejdie, descurajaţi, înfricoşaţi. Şi erau doar cazaci aleşi unul şi unul; oşteni mai buni era greu să găseşti în tot Siciul. Dar cazacii nu cunoşteau cât de firavă era puterea cu care-i lovise Wołodyjowski, nu ştiau că numai datorită navalei neaşteptate asupra oamenilor adormiţi şi nepregătiţi putuse să-i înfrângă şi credeau nestrămutat că avuseseră de-a face, dacă nu cu prinţul însuşi, cel puţin cu un podghiaz puternic, de câteva ori mai numeros decât ei. Bohun se perpelea ca pe jăratic; tăiat la mână, călcat în picioare, bolnav şi bătut, scăpase din mână un duşman blestemat şi îşi zdruncinase şi faima, deoarece cazacii care înaintea înfrângerii l-ar fi urmat la Crîm, în iad, ba chiar asupra lui Wiśniowiecki, îşi pierduseră încrederea în el şi nu se mai gândeau decât să scape cu viaţă. Bohun făcuse tot ce trebuia să facă o căpetenie, nu pierduse nimic din vedere, pusese străji în jurul hutorului şi se oprise doar pentru a se odihni caii care goniseră aproape fără răgaz de la Kamieniec şi abia mai puteau merge. Dar Wołodyjowski, care îşi petrecuse tinereţea urmărind şi vânând pe tătari, se apropiase noaptea de străji ca un lup, pusese mâna pe ele înainte să poată striga sau trage cu flinta şi se năpustise atât de năprasnic, încât, iată, el, Bohun, abia izbutise să scape numai în cămaşă şi nădragi. Când se gândea la toate acestea, atamanului i se făcea negru înaintea ochilor, gândurile i se învălmăşeau şi deznădejdea îi sfâşia inima ca un câine turbat. El, care pe Marea Neagră se aruncase asupra galerelor turceşti; el, care ajunsese până la Perekop, urmărind pe tătari şi dăduse foc aulurilor sub nasul hanului; el, care spârcuise prinţului la Wasilówka, nu departe de Łubnie, un polc întreg – fusese nevoit să fugă numai în cămaşă, cu capul gol şi fără sabie, căci şi pe aceasta o pierduse în întâlnirea cu micul cavaler. De aceea, când nu se uita nimeni la el, la opriri şi în timpul popasurilor mai lungi, atamanul îşi lua capul în mâini şi striga: „Unde mi-e faima de cazac, unde-i sabia drăguţa?” Striga, îl cuprindea o furie sălbatică şi se îmbăta cumplit, după care voia să meargă asupra prinţului, să-i lovească întreaga oştire şi să moară, să piară pentru totdeauna.
El voia, dar cazacii nu-l mai ascultau.
― Tătucule, omoară-ne, da’ nu mergem! răspundeau posomorâţi la izbucnirile lui şi degeaba i-ar fi căsăpit cu sabia în clipele de furie nebună, degeaba ar fi tras cu pistolul în ei; nu voiau şi pace.
Se părea că atamanului îi fuge pământul de sub picioare, fiindcă îl pândeau şi alte nenorociri. Temându-se s-o apuce drept spre miazăzi, din pricina urmăririi, şi socotind că poate Krzywónos părăsise asediul, se îndreptă spre răsărit şi nimeri peste detaşamentul lui Podbipięta. Dar jupân Longinus, treaz ca o cumpănă de fântână, nu se lăsă păcălit, atacă el întâi pe ataman, răzbindu-l cu atât mai lesne, cu cât cazacii nu mai voiau să lupte, şi îl aruncă în mâinile lui Skrzetuski, care îl zdrobi de tot, aşa că, după ce rătăci multă vreme prin stepă, Bohun ajunse în cele din urmă la Krzywónos cu vreo cincisprezece cai, fără slavă, fără cazaci, fără pradă şi fără prinşi.
De astă dată, Krzywónos, atât de aspru de obicei cu subordonaţii care nu aveau noroc în luptă, nu se înfurie deloc.
Ştia din propria înfrângere ce înseamnă să ai de-a face cu Jarema, aşa că îl întâmpină bine pe Bohun, îl mângâie şi îl linişti, iar când atamanul fu apucat de fierbinţeli, porunci să-l vindece, să-l îngrijească şi să-l vegheze ca pe ochii din cap.
În acest răstimp, cei patru viteji ai prinţului, răspândind groaza şi înfricoşarea pe unde treceau se întoarseră cu bine la Jarmolińce, unde se opriră pentru câteva zile, ca să lase oamenii şi caii să mai răsufle. Când se găsiră tuspatru în cvartirul unuia dintre ei, dădură mai întâi socoteală pe rând lui Skrzetuski de cele ce avuseseră de întâmpinat şi de cele ce făptuiseră, după care se aşezară în jurul unui urcior pântecos să-şi uşureze inimile ca între prieteni şi să-şi astâmpere curiozitatea.
Jupân Zagłoba nu mai lăsa pe nimeni să spună o vorbă. Nu voia să asculte pe ceilalţi, voia ca toţi să-l asculte numai pe el; altminteri, după cum se arătă, el avea cele mai multe de povestit.
― Domniile Voastre, zise, am căzut în robie adevărată! Dar norocul se învârte ca o roată. Bohun bătea întotdeauna pe oricine, iar acum l-am bătut noi pe el. Aşa-i, aşa-i! În război câte nu se întâmplă! Astăzi tăbăceşti tu pielea cuiva, mâine ţi-o tăbăcesc alţii pe a ta. Pe Bohun l-a pedepsit Dumnezeu, că a dat buzna peste nişte oameni care dormeau adânc fără nici o grijă şi i-a trezit într-un chip atât de nevrednic. Ho, ho! Credea că mă bagă în sperieţi cu limba-i murdară, dar vă spun, Domniile Voastre, când l-am strâns cu uşa, şi-a pierdut îndată ifosele, s-a încurcat şi a spus şi ce nu voia. Ce să mai vorbim?… Dacă nu cădeam în robie, nu l-am fi biruit amândoi, eu şi cu jupân Michał; zic amândoi, pentru că, în această împrejurare,
magna pars fui
{165}
, n-am să spun altfel câte zile-oi avea. Aşa să-mi dea Dumnezeu sănătate! Acum ascultaţi mai departe: dacă nu-l scărmănăm eu şi jupân Michał, nu-l căptuşea nici jupân Podbipięta şi Skrzetuski, şi apoi, dacă nu-l biruiam noi, ne biruia el pe noi, lucru care, dacă nu s-a întâmplat, al cui e meritul?
― Ei, Domnia Ta eşti ca o pisică, zise jupân Longinus, ici dai din coadă, dincolo te strecori, şi totdeauna cazi în picioare.
― Ogarul care aleargă după coadă e un prostănac, n-o s-o ajungă niciodată şi nici n-o să adulmece nimic mai acătării, ba mai pierde şi urma. Câţi oameni ai pierdut Domnia Ta?